duminică, 28 septembrie 2014

profesorul Radu Florian, un om pe care îl stimez



Navigând prin internet am găsit acest articol al domnului Alexandru Florian (fiul profesorului Radu Florian):  ”Radu Florian – o imagine controversata, un destin asumat” (articol apărut în Observator cultural, Nr. 741 din 26.09.2014).

            Cu acest prilej mi-am amintit că, într-un fel, viața mea s-a intersectat cu aceea a profesorului Radu Florian. Radu Florian nu mi-a fost profesor și nu l-am cunoscut decât ca autor al unor cărți ale sale, pe care le-am citit. În perioada tulbure a lui decembrie 1989, când forțele obscure lucrau pentru restaurația capitalismului în România, profesorul Radu Florian a avut o intervenție curajoasă la Televiziunea Română „Liberă”, în care își exprima opțiunea pentru stânga democratică și socialistă. Nu am reușit să găsesc, până acum, acel discurs al său, nici în format scris, nici în format video. Impresionat de discurs, i-am scris o scrisoare, în care îi comunicam frământările mele, împreună cu textele unor articole publicate de mine în presa locală. Mă simțeam ca un orfan și-l rugam să-mi fie ”părinte spiritual”. Domnia sa a avut amabilitatea să-mi răspundă. A crezut că eu am intenția de a-i propune textele mele pentru publicare, în realitate eu doream să mă ajute doar să-mi fac ordine, lumină în gânduri, în concepție. Mi-a oferit posibilitatea de a publica în revista pe care o conducea, dar n-am răspuns ofertei, pentru că autoexigența nu m-a lăsat. I-am urmărit scrierile (articole, cărți) publicate după 1989 și am aflat, apoi, cu multă tristețe de decesul său.
            Redau, mai jos, corespondența mea cu profesorul Radu Florian, împreună cu documentele scanate. Consider asta nu ca o manifestare orgolioasă a mea, ci un fel de omagiu adus profesorului Radu Florian. 


Scrisoare către profesorul Radu Florian

10.04.1991

DOMNULE PROFESOR RADU FLORIAN,

Nu mă cunoașteți.
Nădăjduiesc, însă, că mă veți ierta pentru îndrăzneala de a vă deranja prin această scrisoare insolită.
Și, pentru a nu pune prea mult la încercare răbdarea dumneavoastră, permiteți-mi să exprim, în chiar primele rînduri, mesajul principal al scrisorii mele: domnule profesor, am nevoie de dumneavoastră;  fiți, vă rog, părintele meu spiritual. Mă aflu într-un moment în care evoluția mea individuală cît și conjunctura social-istorică mă determină să simt această nevoie: de a fi în relație de comunicare cu un om competent profesional și integru din punct de vedere moral. Aș fi foarte mulțumit dacă mi-ați acorda privilegiul de a vă putea scrie și de a beneficia de răspunsurile dumneavoastră în legătură cu preocupările, frământările, neliniștile mele. Sunt conștient de faptul că asta presupune un efort în plus și un sacrificiu de timp din partea dumneavoastră, dar am, totuși, impertinenta speranță că mă veți adopta, că mă veți accepta ca discipol.
Dar cine sunt eu?
Mă numesc Valeriu Stănescu, locuiesc în Slobozia, județul Ialomița, am… 42 de ani, am absolvit facultatea de istorie-filosofie (specializarea filosofie-istorie), lucrez în învățământul gimnazial ca profesor de istorie. Sunt căsătorit (soția este contabil), avem 4 copii.
De ce mă adresez dumneavoastră?
Știam cîte ceva despre ființa dumneavoastră spirituală din lucrările Introducere în teoria marxistă a determinismului social, Procese sociale contemporane, Dialog cu secolul nostru. Cu sufletul la gură, ”v-am ținut pumnii”, cum se spune, cînd, în intervenția dumneavoastră televizată, de după izbucnirea revoluției din dec. '89 [cât de naiv eram atunci, crezând că Marea Păcăleală este revoluție!], ați încercat, curajos, să salvați ideile socialiste generoase din mocirla în care le-a aruncat ceaușismul. V-am urmărit, apoi, reflecțiile pertinente din „Alternative '90”. Încă de atunci doream să vă scriu, dar la un moment dat am constatat că nu mai erați în colectivul redacțional al acestei reviste pe care, presupun, ați fondat-o. Au apărut, în schimb, în urma dumneavoastră, niște accente ironice la adresa unora care „vor să reabiliteze marxismul și care vor găsi, poate, vreo 10 inși să-i aplaude” (N. Lotreanu). Relativ recent, am găsit în librărie nr.1/1990 al revistei „Societate și cultură. Noua alternativă” (alte numere nu au apărut aici, iar poșta nu face abonamente) unde am regăsit, în prezența numelui dvs., principialitate, discernământ critic, bună-credință. Într-o lume în care bântuie cameleonismul, arivismul, spiritul de turmă, pornirile instinctuale și altele de acest fel, revista al cărei redactor-șef sunteți îmi apare ca o oază de luciditate, echilibru și, de ce nu, bun-simț.
Domnule profesor, eu cred că în procesele sociale există o acumulare a răului, rău care, dacă nu i te opui la timp, ajunge să te domine tiranic. Constat că, în procesul transformărilor inaugurate în dec. '89 în țara noastră, se manifestă, deja, unele fenomene pe care le consider negative. De aceea, exprimarea opiniei față de aceste fenomene mi se pare a fi nu doar un drept, ci un act de responsabilitate, o datorie. Pasivismul este o formă de lașitate, am învățat asta din trecut. În măsura posibilităților mele modeste m-am străduit să iau atitudine (vă trimit, alăturate acestei scrisori, niște materiale pe care, cu dificultate, le-am publicat în presa locală;  cu dificultate, pentru că opiniile mele nu se încadrează în curentul ce se manifestă în această presă, dominată de oportuniști. Sunt foarte interesat să cunosc aprecierile dvs. asupra acestor opinii ale mele).
Domnule profesor, nu știu cum veți reacționa la mesajul meu; vă încredințez, însă, că el este expresia unei porniri sincere.
Oricum, vă mulțumesc pentru atenție.
Cu multă stimă,
Valeriu Stănescu  


Scrisoarea de la profesorul Radu Florian

București, 30-IV-91,
Stimate D-le Profesor,

Vă mulțumesc pentru scrisoarea Dumneavoastră și bunele cuvinte la adresa mea. Mă bucur nespus că oamenii de bine, care împărtășesc ideile unei stîngi democratice și socialiste autentice, continuă să fie prezenți în pofida împrejurărilor. Mă bucur cu atît mai mult că ei sunt și între profesorii de liceu.
Am citit unele din textele pe care mi le-ați trimis; le voi citi firește pe toate. Vă mărturisesc că mi-au plăcut. Dacă doriți puteți să elaborați un articol pentru revista Institutului, deși îmi este greu să vă spun cînd va apare, deoarece avem mari probleme materiale. Dacă treceți prin București vă rog să mă căutați.
Al Dumneavoastră,
R. Florian
P.S. Articolul pe care-l veți elabora, dacă veți dori, poate și trebuie să fie mai lung (8-10 pagini) și mai explicit, ideile prezentate și argumentate.
RF


Scrisoare către profesorul Radu Florian

Stimate Domnule profesor,
Scrisoarea Dumneavoastră mi-a prilejuit o mare bucurie. Vă mulțumesc pentru bunăvoința de a-mi răspunde. M-am temut că veți considera pueril apelul meu și că, în consecință, îl veți trece sub tăcere. M-am temut, de asemenea, că nu ați primit scrisoarea mea (v-am trimis-o, deschisă, printr-un nepot, student la Politehnică, dar care nu a reușit să v-o înmîneze personal; am procedat așa deoarece, cunoscînd violența cu care v-au atacat unii neisprăviți, de la tribună sau în presă, mi-am închipuit că o scrisoare de la un necunoscut vi s-ar părea suspectă, poate, ca o scrisoare-capcană).
Vă mulțumesc mult și pentru ofertele pe care, cu amabilitate, mi le-ați făcut. Și nouă (mie și soției mele) ne-ar face plăcere ca, atunci cînd veți dori să petreceți un timp în stațiunea Amara, împreună cu Doamna, să vă găzduim; ar fi două posibilități: să vă cazăm în apartamentul nostru, din Slobozia, într-un confort mai bun, dar să faceți naveta cu autobuzul (8 km) la stațiunea Amara, sau să locuiți într-o casă țărănească (o moștenire a soției de la părinți), în condiții mai modeste, dar chiar în Amara.
Domnule profesor, mi-ar face plăcere să-mi spuneți simplu, Valeriu, și fără pronume de politețe. Ar fi o adresare mai potrivită, mai firească.
Încă o dată, vă mulțumesc și vă doresc multă sănătate.
Cu multă considerație,
Valeriu Stănescu







Documente scanate


prima scrisoare către profesorul Radu Florian






scrisoarea de la profesorul Radu Florian



a doua scrisoare către profesorul Radu Florian





sâmbătă, 27 septembrie 2014

Un filon de aur: saitul profesorului de filozofie Florin George Popovici


Scotocind prin sterilul din internet, am găsit recent un filon de aur: saitul profesorului de filozofie Florin George Popovici. Saitul poate fi găsit la adresa floringeorgepopovici.wordpress.com și are titlul ”Zwischen uns sei Wahrheit! Pagina ta de filosofie…” [Zwischen uns sei Wahrheit = Între noi este adevărul]
Articolele profesorului Florin George Popovici sunt adresate, în primul rând, elevilor săi, dar și tuturor vizitatorilor-cititori interesați de reflecțiile filozofice. Am citit câteva articole și le-am răsfoit pe mai multe altele. Am descoperit un autor cu o bogată cultură, atât generală, cât și specială-filozofică, beneficiar al unei autentice vocații filozofice și pedagogice, autor care se exprimă într-un limbaj pe cât de riguros, tot pe atât de plăcut-expresiv.
Articolele sale pot fi urmărite atât cronologic (vedeți ” Archives”), cât și tematic (vedeți ” Topics”).
Deși primul articol datează din 6 mai 2010, totuși comentariile sunt relativ puține, unele dintre ele fiind de tipul ”Felicitări!”. Autorul răspunde, mai devreme sau mai cu întârziere, comentariilor. Saitul acesta ar merita să devină un forum al profesorilor de filozofie.



Căutare cu Google: Florin George Popovici

Un articol al domnului Florin George Popovici, în Tribuna învățământului:

Semnat: 

Prof. Florin George POPOVICI,

CN Eudoxiu Hurmuzachi, Rădăuţi




Pentru a vă satisface curiozitatea, copiez primul articol al autorului (din 6 mai 2010), care pare a fi ”articolul program” al saitului.

Just thinking…
Luciditatea poate fi extrem de supărătoare – au spus-o cu multă vreme în urmă grecii, iar apoi au preluat-o cu reverenţa cuvenită fidelii lor epigoni, latinii… Gândirea are riscurile ei…de altfel aşa este frumos… nu-ţi place, refuz-o!!!

“Câtă luciditate, atâta dramă”, admite undeva, într-un loc, la mare distanţă de “psyche”-ul grec generator de civilizaţie europeană, un literat ce mi-a cucerit de mult admiraţia. Refuz să mă conformez şi mă-ntreb: oare aşa o fi? Iar pentru un răspuns care să-mi calmeze neliniştile caut, cum mi se întâmplă nu de puţine ori, în jurul meu. Şi oare ce văd? Văd puţină, dezarmant de puţină luciditate… în schimb mă întâmpină brutal narcotizarea, o stare hipnotică în care mulţi dintre semenii mei par să se complacă fără rezerve…

Psihologii vorbesc despre o stare de comfort sau, altfel spus, despre o zonă de comoditate în care individul se simte extrem de bine… locul acela în care probabil te simţi apărat, ferit de orice intervenţie ostilă, un fel de marsupiu mental in care iţi cauţi ultimul refugiu sau, daca vreţi, un regressus ad uterum care te seduce cu miezul lui cald…

Probabil că pe sufletul unora dintre noi, din păcate deloc puţini, scrie:  “Vin imediat!” sau “Inchis pentru renovare” sau “Magazinul (sufletul) s-a mutat în strada…” sau, mai rau, “Nu deranjaţi!” sau “Spaţiu de închiriat!”… sau mai ştiu eu ce formulă menită deopotrivă a trăda o absenţă şi a sabota o intenţie…

Îndrăzneşte să mă deranjezi, caută-mă, cititorule!!! Încă mai locuiesc aici, în propria-mi viaţă!!! iar curiozitatea ta s-ar putea să ne scuture comodităţile…



PS
La articolul ”Sunt curios cu privire la… curiozitate”, al domnului Florin George Popovici, am scris următorul comentariu:

Valeriu Stănescu:

Scrieți: „Mărturisesc că la întrebarea „care este cea mai importantă trăsătură a spiritului omenesc?”, aș răspunde fără niciun fel de ezitări: curiozitatea.”
Putem găsi întemeieri milenare pentru răspunsul dv.
În tradiția biblică, la originea discernământului (facultatea de a distinge între bine și rău) stă curiozitatea Evei de a ști cum este ”să fii ca Dumnezeu”, mâncând din fructul Pomului cunoștinței binelui și răului.
Toți oamenii au sădită în firea lor dorința de a cunoaște”, așa începe Metafizica lui Aristotel. În concepția filozofului din Stagira, la originea filozofării stă ”mirarea” (thauma): ”Căci și oamenii de azi și cei din primele timpuri, cînd au început să filozofeze, au fost mînați de mirare” (Metafizica, 982b). Termenii ”curiozitate” și ”mirare” nu sunt în raport de opoziție.
În unele basme ale românilor apare episodul în care cutare împărat, înainte de a pleca peste mări și țări, îi spune fiului (fiicei) că poate umbla prin toate încăperile palatului, cu excepția uneia, avertizând că deschiderea acelei încăperi va dezlănțui mari pericole. Curiozitatea fiului (fiicei) este mai puternică decât teama și, încălcând tabuul, el (ea) se va confrunta cu pericole reale, dar în același timp se va îmbogăți cu experiențe inedite.
Curiozitatea este evidentă în cazul copiilor, care ne bombardează cu ”de ce”- uri. În  timp ce mergeam printr-o pădure, la Geoagiu, unde existau avertizări de felul ”Atenție, sunt vipere!”, băiatul meu, care avea cam patru ani, m-a întrebat: „Tată, de ce mor oamenii?”  Întrebarea lui m-a durut, căci mi s-a părut că este prea devreme să se confrunte cu ideea morții. Am încercat să-i răspund pe un ton aproape glumeț: „Așa este Lumea, toate lucrurile se nasc, cresc și apoi dispar, mor. ” Dar dacă nu mai mănânc, mai cresc?” Băiatul meu vrea să oprească, deci, creșterea, ca înaintare către moarte. „Dacă nu mâncăm, murim de foame”, i-am răspuns. „Dar dacă mănânc numai biscuiți?” El încerca o cale de mijloc. De câte ori povestesc asta îmi vin lacrimi în ochi. Am crezut, atunci, că băiatul meu va ajunge un mare  filozof. Este, însă, un om matur, la casa lui (având, acum, el însuși un fiu isteț), cu certe competențe în sfera practică a vieții. Altă dată, pe stradă, într-o dimineață, am văzut doi băieți care se uitau la Lună (care se vedea pe cerul dimineții) și unul (se) întreba: „De ce se ține după noi?” L-am întrebat câți ani are și mi-a spus că are 8 ani. Cu siguranță Blaga avea dreptate când spunea: „A filozofa înseamnă a răspunde cu mijloace supermature la întrebări pe care și le pun copiii”. Întrebările filozofice sunt esențiale, fundamentale, de aceea ele apar chiar în zorii conștiinței noastre. Proiectul ”filozofia la copii” nu este o tâmpenie.
Pe parcurs se întâmplă ceva, dovadă că am și elevi care, în orele mele de filozofie, oricare ar fi tema discuției și oricât efort aș face pentru a realiza ore atractive, țin capul pe bancă. Sunt conștient că un alt profesor, mai bun decât mine, i-ar putea atrage măcar pe unii dintre aceștia. Refuz să cred, însă, că întreaga vină este a mea. Din fericire, am și elevi în ochii cărora constat setea epistemică. Probabil că pe parcurs devenim prizonierii unor prejudecăți (cum ar fi aceea că filozofia nu are niciun rost), ai unor tabuuri, sau pur și simplu devenim mai leneși în gândire.

Dar ideea „Curiozitatea este o trăsătură definitorie, specifică a omului” ar putea fi combătută, așa cum Bergson a combătut ideea de inspirație aristotelică potrivit căreia „omul este un animal rațional”: mai degrabă ar trebui să-l numim pe om homo faber, decât homo sapiens, căci inteligență au și animalele, diferă doar gradul de inteligență al omului față de cel al altor animale, argumenta Bergson în Evoluția creatoare. Curiozitate au, pe cât putem constata, și alte animale.

PPS

Din motive pe care nu le cunosc, Florin George Popovici nu mi-a publicat comentariul de mai sus. Presupun că dialogul cu un comunist periculos, cum sunt eu, - nu-i așa? -  este dezonorant pentru Excelența Sa.

duminică, 14 septembrie 2014

O fetiță recită ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”

Poate că nu vom pieri.

O fetiță recită ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.

Faceebook
Youtube

marți, 9 septembrie 2014

prof. Adrian Iliescu printre propagandiștii pro-NATO de la Realitatea Tv


Duminică, 7 septembrie 2014, de la ora 21, am văzut emisiunea ”Ediție specială” a postului Realitatea Tv.
Cu o singură excepție, - prof. univ. Adrian Paul Iliescu -, toți participanții la emisiune, în frunte cu moderatoarea Lavinia Șandru și generalul Degeratu, s-au manifestat ca niște propagandiști fanatici ai declarațiilor belicoase ale lui Traian Băsescu și ai politicii NATO în această regiune a globului.
Când a constatat că discursul lui Adrian Iliescu nu se încadrează în politica băsistă și pro-NATO a postului Realitatea Tv, individa Lavinia Șandru l-a marginalizat pe profesorul de filozofie, iar când, totuși, i-a dat cuvântul, l-a întrerupt de nenumărate ori, ca o viespe.
Adrian Iliescu a avut un discurs deosebit de curajos, motiv pentru care l-am transcris și îl public aici.
România nu este dușmanul Rusiei în primul rând pentru că România nu contează în eșichierul politic, militar, geostrategic al confruntării dintre Statele Unite și NATO, pe de o parte, și Rusia, pe de altă parte. Noi suntem o entitate neglijabilă. Președintele Băsescu, în mitomania lui, încearcă să ne demonstreze că suntem pe o axă Washington – Londra – București. Nu există nicio asemenea axă, există NATO, cu toate articulațiile sale, politice, economice și militare. În cadrul NATO, România este un element foarte puțin semnificativ, pentru că forța NATO este uriașă în comparație cu ce-ar putea să ofere România și România oferă exact ceea ce ați văzut, prin Președintele Băsescu, o retorică iresponsabilă, o continuă provocare lipsită de orice fel de temei. Rusia n-are interese asupra României. Președintele însuși recunoaște că 99,99 % nu există niciun pericol și după aceea și-aruncă în ceață electoratul spunând că, totuși, trebuie să ne pregătim, că pericolul e mare, cum a spus domnul general [Degeratu]. Dumneavoastră considerați, probabil, dacă achiesați la această propagandă, că românii sunt complet decerebrați. Ei își pot pune foarte simplu întrebarea: dacă nu există pericol decât 0,01 %, cum de există un pericol mare? (…)
Eu n-am întâlnit în toată literatura anglo-saxonă, care domină la ora actuală peisajul teoretic în domeniul acesta, nicio lucrare care să analizeze politica NATO sau situația din sud-estul Europei în acești termeni. Ceea ce spuneți este total incoerent. [Nu există] nicio legătură între crearea locurilor de muncă și situația din Ucraina sau cu summit-ul NATO. Și această gogoriță, că să facem pe bătăușii americanilor ca să ne aducă investiții, este deja fumată, s-a folosit în războiul din Irak. S-a spus că dacă noi ne vom alătura trupelor americane, o să vină un fluviu de dolari de-acolo. N-a venit nimic, așa că să lăsăm asemenea …
… să nu rămânem în domeniul basmelor, pe care le-a prezentat domnul general Degeratu. (…) Să vă spun de ce, e foarte simplu, eu am argumente clare pentru asta. Ni se vorbește despre marele pericol pe care îl reprezintă Rusia. În același timp, toată lumea spune, până și Președintele Băsescu, că forța NATO este năprasnică și, deci, Rusia nu poate decât să se apere față de această forță. (…) Ideea că Rusia amenință întreaga lume este o gogoriță, tipică perioadelor de conflict.  
[Rusia] n-a luat Crimeea, pentru că Crimeea dorea să facă parte din Rusia. [Până atunci] n-a fost nevoie de o raliere la Rusia. Momentul în care crimeenii au decis că trebuie să se întoarcă în Rusia (pentru că Crimeea a fost întotdeauna pământ rusesc), a fost atunci când s-a conturat clar probabilitatea că Ucraina devine o bază militară a NATO împotriva Rusiei. Atunci a intervenit și Putin, analiștii americani, occidentali spun acest lucru foarte răspicat. (…)
Vă întreb un lucru simplu: Rusia a înconjurat cu baze militare Statele Unite, sau Statele Unite au înconjurat cu baze militare Rusia? În Turcia sunt baze militare, în Polonia sunt, în România vor fi în curând ș.a.m.d. Cine s-a apropiat de granițele celuilalt? Puteți să răspundeți la asta? Dacă NATO construiește baze militare, asta-i în logica păcii? Acum vor să le mute în Ucraina, ca să fie vecine chiar cu Rusia”.

Linkuri:
Adrian Iliescu despre marionetele SUA din politica românească
Adrian Iliescu este un om curajos care exprimă adevăruri neplăcute pentru marionetele din politica românească actuală. Cioroianu și Degeratu sunt echivalenți actuali ai Anei Pauker et co.
Vedeți cât de agresiv este acest Cioroianu, în exercițiul obedienței sale față de Marele Licurici. Îl întrerupe pe Adrian Iliescu aproape la fiecare propoziție.

miercuri, 3 septembrie 2014

Războiul este scris în codul genetic al capitalismului


Cei care nu sunt, deja, victime ale manipulării post-decembriste pot constata, cu amărăciune, consecințele integrării României în structurile europene și euro-atlantice:
- economia a fost parțial devastată, parțial înstrăinată. Principalul instrument prin care românii au fost expropriați de economia lor (unități de producție, resurse naturale, sistem bancar, transporturi, sistemul energetic etc.) a fost procesul privatizării, impus. Cu excepția câtorva „descurcăreți”, românii, ca indivizi, nu au avut resursele bănești necesare pentru a participa la privatizare, cu șanse egale cu cele ale capitaliștilor străini;
- sistemul politic și-a păstrat masca de sistem democratic până la referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu din calitatea de Președinte al României, când autorități din UE și din SUA au decis că mai mult de șapte milioane de voturi contra lui Băsescu nu contează;
- sistemul de apărare este „integrat”, adică sub comandă din afara României. Armata populară a fost desființată și înlocuită cu armata de „profesioniști”, instruiți și educați în mentalitatea de mercenari, dispuși să lupte, pentru bani, oriunde și oricând, când li se poruncește. Serviciile secrete spionează concetățenii, pentru a-i identifica pe cei care ies din turmă și pun în pericol ordinea colonialistă instaurată în România.
            Procesul acesta, de expropriere a românilor de avuția națională, de desființare a suveranității și a independenței naționale a fost prezentat ca „democratizare”. Politicieni post-decembriști, colaboraționiști ai forțelor de ocupație, au negat că transformările din România de după 1989 sunt impuse de forțe din afara țării. Și eu cred că nu exista alternativă preferabilă: menținerea României în „neutralitate”, în izolare, ar fi dus-o în situația Serbiei. Dar ar fi fost bine dacă ar fi existat politicieni care, sacrificându-și cariera politică, ar fi spus clar: Dragi concetățeni, România se află în situația în care ori acceptă condițiile umilitoare ale integrării în structurile europene și euro-atlantice, ori dispare ca țară. Este adevărat, au existat și oameni care au exprimat adevăruri, dar au fost ironizați. De exemplu Ilie Șerbănescu relata situația integrării României în UE astfel: „Vreți să vă integrați în UE?” „Da”. „Atunci dați-ne nouă economia!” „Și le-am dat-o”.
            Am avut parte de toate „plăcerile” restaurației capitalismului și ale transformării României în colonie. Suntem pe ultimele locuri în clasamentele binelui și pe primele locuri în clasamentele răului.
            Dar n-am avut parte de experiența războiului (dacă nu considerăm ca război participarea mercenarilor români la „teatrele de operații” regizate de Marele Licurici în diferite zone ale lumii). Războiul este scris în codul genetic al capitalismului. Capitalismul există prin piață. Când o anumită piață nu mai este suficientă pentru supraviețuirea sistemului capitalist, soluția nu poate fi decât extinderea pieței. Uneori această extindere se face prin mijloacele perfide ale manipulării, ale „democratizării” (cum a fost cazul îngurgitării fostelor țări socialiste), alteori extinderea nu se poate face decât prin război. Există numeroase exemple în istoria modernă și contemporană a lumii.
            Prăbușirea sistemului socialist a dus la o nouă configurare a raportului de forțe în lume. Prin trădarea (sau prostia orgolioasă?) a lui Gorbaciov, Rusia a ieșit slăbită din această reconfigurare. Marele Licurici și ai lui au recurs la tactici de adormire a vigilenței Rusiei: „Rusia nu este pentru noi un adversar, ci un partener”. Și lațul  a fost strâns tot mai mult în jurul Rusiei.
            A nu se înțelege că eu sunt un simpatizant al politicii Rusiei. Rusia este o țară capitalistă și politica ei, inclusiv de expansiune, este de același fel cu aceea a Marelui Licurici și a sateliților lui.
            Eu strig doar că renunțarea la rațiunea exprimată în principii și norme de drept internațional este drumul către iad. Iar breșa în sistemul dreptului internațional a făcut-o, după 1989, Marele Licurici, care și-a asumat rolul de Superputerea Lumii, care nu dă socoteală nimănui, care poate aplica lovituri preventive oricând, împotriva cuiva, prezumat ca adversar. Dacă privim către zonele în care Marele Licurici a „democratizat” (Irak, Afganistan, Serbia, Egipt, Libia), vedem sânge, dezastru, haos.
            Marele Licurici nu are dreptul moral să acuze Rusia că încalcă suveranitatea Ucrainei, după cel el însuși a terfelit dreptul internațional, după ce a bombardat și dezmembrat Serbia. Rusia face ce a făcut și Marele Licurici de mai multe ori.
            Manipularea în România funcționează eficient. Rusofobia a atins cote foarte înalte, ca și teama că vin rușii și ne papă. Pe acest fond irațional au apărut sloganuri belicoase. Traian Băsescu a spus că ar trebui să ajutăm Ucraina cu arme împotriva rușilor. Declarația aceasta îmi pare asemănătoare cu ordinul lui Ion Antonescu: „Ostași, vă ordon, treceți Prutul!” E un mod iresponsabil de a vorbi în numele românilor și României.
            Mă întristează reacția unor concetățeni care strigă: „Veniți, dragi parteneri, și creați baze militare pe teritoriul României”. „Veniți, că vom lua bani din fondul primăriilor, din fondul educației, din fondul sănătății și vă vom întreține, vă vom cumpăra armament”.
            Eu sunt de modă veche: aș vrea ca apărarea României să fie efectuată de români, de Armata Română, populară. Orice bază militară străină, fie rusească, fie americană, o percep ca ocupație. Mă simt umilit când astfel de forțe, cu mentalitate de rasă superioară, pot viola femei românce, pot ucide oameni pe trecerea de pietoni, fără ca statul român să-i poată judeca și pedepsi.

            Nu fac politică instituționalizată, nu sunt spionul niciunei forțe străine, sunt doar un om care-și iubește patria și dorește s-o apere cu ce poate, cu mintea și cuvintele sale. Bună sau rea, voi trăi aceeași experiență cu aceea a poporului din care fac parte. N-aș vrea ca eventualii supraviețuitori ai acestui popor, după un război pustiitor, să se întrebe, precum poporul german după experiența nazistă: Cum a fost posibil? Războiul este o tragedie uriașă, alcătuită dintr-o complexitate de tragedii mărunte, scrie Liviu Rebreanu undeva. Există o industrie de război ai cărei profitori sunt lipsiți de scrupule. Hiroshima și Nagasaki sunt dovezi.

Un articol interesant:
Ucraina - un vapor cu 40 de milioane de emigranți la bord, refuzat și de UE și de Rusia

Ce scria Ștefan Andrei, un om lucid, în urmă cu doi ani, despre situația României după 1989:
Romania nu a fost vânduta, a fost data pe nimic

PS

Gata, suntem sub ocupație NATO. Strămoșii noștri și-au vărsat sângele pentru apărarea independenței țării. Politicienii-marionete care ne călăresc acum au adus trupe și comandament străine. Rămâne de văzut ce consecințe negative, în afară de eforturi bănești, care ar fi trebuit să aibă alte scopuri (educație, sănătate, investiții benefice), va avea această ocupație.

 Interesantă strategia folosită:
- dacă amplasarea de trupe NATO s-ar fi făcut printr-o decizie-ordin din partea conducerii NATO, atunci NATO ar fi trebuit să suporte cel puțin o parte din costuri;
- în situația în care s-a creat, artificial, teama de rușii care ar putea veni să ne pape, iar politicienii-marionete au început să răcnească după ”ajutor”, ”protecție”, obligația statelor care au cerut ajutor NATO de a suporta costuri majore ale amplasării trupelor NATO și ale exercițiilor militare devine ”justificată”;
- în plus, eventualele manifestări contra amplasării trupelor NATO, din motive pacifiste, apar ca nejustificate: cum să protesteze românii împotriva amplasării trupelor NATO în situația în care - nu-i așa? - ”poporul român” a cerut amplasarea acestor trupe?