miercuri, 30 octombrie 2013

„Dacă la o întrebare îţi răspunde un filozof, nu mai înţelegi ce-ai întrebat.”

Din forumul Ion Nanu

Tristus:
„Dacă la o întrebare îţi răspunde un filozof, nu mai înţelegi ce-ai întrebat.”

Valerius:
Este posibil ca, atunci când „filozoful” respectiv exprimă printr-o mare de cuvinte un pustiu de idei, acela care a pus întrebarea să fie nedumerit. Dar asta se explică nu întotdeauna prin incompetenţa „filozofului”. Filozofarea însăşi nu este o activitate facilă, dar faptul de a nu o putea înţelege nu-i vina filozofiei. Cred că Marx scria undeva cam aşa:
- Dacă un cazan cu aburi explodează, sub presiunea aburilor, este de vină Fizica ? Evident, nu.
- Dacă un individ simte că-i explodează creierul din cauza problemelor filozofiei, este vinovată  Filozofia ?
În categoria celor care contestă filozofia există două sub-categorii:
- sunt unii al căror contraargument suprem este „zdamăsii” de filozofie;
- ceilalţi sunt constructorii unor contraargumente impresionante.
Pe cei din prima sub-categorie filozofia-i ignoră. Pe ceilalţi se răzbună, transformându-i în filozofi, în deschizători de noi orizonturi de cercetare filozofică. De pildă Wittgenstein a argumentat că problemele metafizicii clasice sunt pseudo-probleme, cauzate de „boli” ale limbajului (folosirea incorectă a limbajului). El a conchis că filozofia nu poate avea decât un rol, acela de terapie a limbajului. „Răzbunarea” filozofiei asupra lui Wittgenstein a fost că l-a pedepsit să rămână în istoria filozofiei ca autor al „cotiturii lingvistice” în filozofie („linguistic turn”).

Administrator
Domnule Valerius, Wittgenstein prin limbaj înţelege limba pe care o vorbim? Simbolurile din matematică fac parte din limbaj? Dar iconurile actuale de pe internet, des folosite de tineri în comunicare?
Aflu că, în teoria sa, în cadrul filosofiei analitice, "se îndreaptă împotriva absolutizării vorbirii şi consideră valoarea cuvintelor numai în măsura în care devin folositoare ca mijloace de comunicare".
Puteţi să dezvoltaţi?

Valerius

1). „Wittgenstein prin limbaj înţelege limba pe care o vorbim?”
O presupoziţie a întrebării dv. este aceea că există un singur „Wittgenstein” (= o concepţie filozofică wittgensteiniană unitară despre limbaj). În realitate există o filozofie wittgensteiniană timpurie, reprezentată de lucrarea Tractatus logico-philosophicus, şi o filozofie wittgensteiniană târzie, reprezentată de Cercetări filozofice.
Chiar dacă limbajul este unul dintre obiectele reflecţiei în ambele concepţii filozofice ale lui Wittgenstein, totuşi filozoful înţelege limbajul în moduri diferite.
În Tractatus... el scrie: „Totalitatea propoziţiilor este limbajul” (propoziţia 4.0001 a lucrării citate). Din această perspectivă deducem că şi „limba pe care o vorbim” (presupun că v-aţi referit la limba română, ca „limbaj natural”, ca „limbaj comun”) este o formă a limbajului, în măsura în care şi ea constă într-o „totalitate de propoziţii”. În Tractatus Wittgenstein este preocupat de identificarea unui limbaj ideal, a cărui structură să corespundă perfect (ca o „imagine”) structurii realităţii. De satisfacerea acestei condiţii el consideră că se apropie limbajul ştiinţelor naturii.
În Cercetări filozofice, Wittgenstein schimbă perspectiva asupra limbajului. Dacă în Tractatus era preocupat de a identifica regulile generale ale limbajului, în Cercetări filozofice el este preocupat de felul cum funcţionează limbajul în diferite situaţii, contexte, activităţi. Aici el spune că limbajul este ca un fel de joc („jocul de limbaj”) şi, aşa cum nu există reguli generale pentru toate jocurile (să zicem fotbal, volei, handbal, tenis), tot aşa, nu există reguli generale pentru limbaj, ci regulile sunt determinate de contexte, de situaţiile în care este folosit limbajul. Astfel, termeni precum „timpul”, „spaţiul” etc. nu au un conţinut  (intensiune) universal valabil, ci în funcţie de contextul („jocul de limbaj”) în care sunt folosite. Permiteţi un exemplu personal, dar în spiritul filozofiei lui Wittgenstein: în contextul concepţiei lui Augustin „timpul” are un anumit înţeles, în discuţia a doi impiegaţi de la CFR „timpul” va avea alt înţeles. Iată şi un exemplu dat de Wittgenstein în Cercetări filozofice: propoziţia „Moise nu a existat” poate avea, în situaţii diferite, înţelesuri diferite:
- „Israeliţii nu au avut un conducător atunci când s-au retras din Egipt”.
- „Pe conducătorul lor nu l-a chemat Moise”.
- „Nu a existat niciun om care să fi întruchipat tot ceea ce Biblia relatează despre Moise”.
Din perspectiva Cercetărilor filozofice deducem că „limba pe care o vorbim” este, şi ea, o formă de limbaj ale cărei propoziţii au înţelesuri diferite, funcţie de contexte, de „jocurile” în care este folosită. Îndrăznesc să dau un exemplu personal, dar în spiritul filozofiei lui Wittgenstein. Termenul „petrecere”, în contextul unei discuţii filozofice ar putea să însemne „schimbare”, „devenire”, dar în dialogul dintre nişte beţivani ar putea să însemne „chef, chefuială”.

2). „Simbolurile din matematică fac parte din limbaj ?”
Presupun că doriţi să răspund din punctul de vedere al concepţiei lui Wittgenstein. Wittgenstein are şi nişte scrieri de filozofie a matematicii, dar eu nu am habar de ele. Dar cred că sunt îndreptăţit să afirm că din perspectiva concepţiilor lui filozofice cristalizate în Tractatus şi  Cercetări filozofice simbolurile din matematică îşi au locul în cadrul limbajului. Spuneam că în Tractatus el este preocupat de un limbaj ideal. Pentru a-l pune în evidenţă, a-l formaliza, el foloseşte simboluri (de exemplu pentru logica propoziţiilor, a „funcţiilor de adevăr”). Fără a cădea în păcatul „matematismului” (tendinţa eşuată de a reduce logica la matematică), trebuie să spunem că formalizarea logicii s-a realizat şi printr-un transfer de instrumente, de simboluri din sfera matematicii.

3). „Dar iconurile actuale de pe internet, des folosite de tineri în comunicare ?”
În sens riguros, întrucât Wittgenstein a murit în 1951, aşa numitele „emoticoane” (iconuri care exprimă stări de spirit) nu puteau să facă parte din ceea ce Wittgenstein înţelegea prin limbaj. Dar, încercând un răspuns în spiritul, nu în litera filozofiei lui Witttgenstein, am putea spune că, dacă iconurile la care vă referiţi ar fi introduse în construirea unor propoziţii ele s-ar include în conceptul de limbaj din Tractatus, tot aşa şi în sensul Cercetărilor filozofice, dacă iconurile au un rol în cadrul „jocului” de comunicare prin Messinger.

4). „Aflu că, în teoria sa, în cadrul filosofiei analitice, "se îndreaptă împotriva absolutizării vorbirii şi consideră valoarea cuvintelor numai în măsura în care devin folositoare ca mijloace de comunicare"

Afirmaţia pe care o citaţi are sens cu referire la concepţia târzie a lui Wittgenstein despre limbaj. După cum m-am străduit să argumentez, în această etapă filozoful austriac argumentează că vorbele, cuvintele nu au înţelesuri absolute, valabile oriunde şi oricând, ci au sensuri relative, contextuale, în funcţie de „jocurile de limbaj”.

Lexia

Domnule Valerius, prin limbaj, Wittgenstein înţelege şi limbajul trupului, acela care începe acolo unde se termină cuvintele?

Valerius

Nu sunt un expert în domeniul operei wittgensteiniene. Nici nu am în biblioteca personală întreaga lui operă (nici nu cred că a fost publicată integral în limba română, probabil nici în limbile de circulaţie internaţională). În modul meu obişnuit de lucru ar fi trebuit să caut în cărţi răspunsul la întrebarea dv. Dar dacă aş proceda aşa, dv. m-aţi acuza că tac pentru a-mi salva aura de „filozof” (pe care nu o am şi nici nu pot s-o am), altul m-ar acuza că scriu „cearşafuri”.
Ca şi în cazul unor întrebări puse de domnul Nanu, nu-mi e la îndemână să vă dau un răspuns „în litera” operei filozofice a lui Wittgenstein, încerc să vă răspund „în spiritul” acestei opere, atenţionându-vă că există riscul ca răspunsul să fie exprimat doar din perspectiva Wittgenstein-ului meu (= din perspectiva gradului de înţelegere a filozofiei lui de către mine), nu al celui real.
Dacă „limbajul trupului” (de exemplu dansul balerinilor, gesticulaţia prin care comunică surdo-muţii) poate exprima „propoziţii”, atunci şi el poate fi inclus în conceptul wittgensteinian de „limbaj”, concept propriu filozofiei wittgensteiniene timpurii a limbajului. Înclin să cred că gesticulaţia surdo-muţilor are mai multe şanse de a satisface această condiţie. Ca şi emoticoanele care pot sugera propoziţii (de exemplu cel care sugerează propoziţia „Te pup”).
În contextul filozofiei wittgensteiniene  târzii, adică al înţelegerii limbajului ca „joc”, cu reguli particulare, „limbajul trupului” are şanse şi mai mari să se includă în sfera conceptului wittgensteinian de limbaj.

Părrrerrrea mea !


duminică, 27 octombrie 2013

Toamnă...





        Toamna
autor: Octavian Goga

 Văl de brumă argintie
 Mi-a împodobit grădina
 Firelor de lămâiţă
 Li se uscă rădăcina.

 Peste creştet de dumbravă
 Norii suri îşi poartă plumbul,
 Cu podoaba zdrenţuită
 Tremură pe câmp porumbul.

 Şi cum de la miazănoapte
 Vine vântul fără milă,
 De pe vârful şurii noastre
 Smulge-n zbor câte-o şindrilă.

 De viforniţa păgână
 Se-ndoiesc nucii, bătrânii,
 Plânge-un pui de ciocârlie
 Sus pe cumpăna fântânii.

 Îl ascult şi simt subt gene
 Cum o lacrimă-mi învie:
 - Ni se-aseamănă povestea,
 Pui golaş de ciocârlie.


Şi totuşi vine toamna
autor: Adrian Păunescu

E încă verde iarba pe coline
 Şi zilele nu s-au scurtat de tot
 Şi cineva cu-n sac în spate vine
 De sus din munţi, ca de la un complot.

 Porumbul are încă dinţi de lapte
 Albinele se-ngreunează-n zbor
 Văratec plouă-n fiecare noapte
 Şi greierii mai cântă până mor.

 Cojoacele n-au coborat din poduri
 Iubirile n-au coborat din vis
 Se coc gutui în foarte multe moduri
 A le muşca e încă interzis.

 În clăi de fân miroase a foc de floare
 Cerboaicele nu caută mascul
 În aburii de vifor cerul moare
 Mai este până la nuntă timp destul.

 Şi totuşi vine toamna, şi totuşi vine toamna
 Şi tu o ştii şi o îngâni
 Şi totuşi vine toamna, şi totuşi vine toamna

 Şi vai: suntem bătrâni.

Nicu Alifantis: - Emoţie de toamna 
Tatiana Stepa - Şi totusi vine toamna 



sâmbătă, 19 octombrie 2013

Marxism, marxişti şi oportunişti

Am citit în această seară articolul „Adevărul ca destin: Raymond Aron şi victoria lucidității”, al domnului Vladimir Tismăneanu, apărut în www.contributors.ro .
Domnul Tismăneanu are bunul obicei de a răspunde comentariilor. Într-un astfel de răspuns, domnia sa scrie: „Intr-adevar, ma intreb, in afara de Mircea Flonta, Alexandru Valentin,Radu Stoichita, H. H. Stahl, Florica Neagoe si Gh. Vladutescu,cine sa fi fost realii profesori? Nu doar in termeni de eruditie, ci ca atitudini.”
M-a surprins neplăcut includerea  lui Alexandru Valentin  în această listă a "realilor profesori", motiv pentru care am făcut următorul comentariu:
Ciudate evaluări faceţi !
 Alexandru Valentin ?
 Este omul care “privatizase” tema “Marxismul – revoluţie în filozofie”. În manualele universitare, ca şi în revista “Era socialistă”, asta era moşia lui ideologică. Mi s-a făcut scârbă când, după Marea Păcăleală din 1989, şi-a început “prelegerea” la un curs de pregătire a candidaţilor pentru gradul didactic II cu fraza: “După părerea mea, nu există o filozofie marxistă!” Nu m-am putut abţine iar Filozoful a observat agitaţia mea: “Se pare că domnul de acolo nu este de acord”. “Bine, domnule profesor, – i-am spus – am învăţat din cursurile dv. că marxismul este revoluţie în filozofie, iar acum nu mai este filozofie de niciun fel ?” S-a înroşit la faţă şi mai intens decât îi e felul şi a argumentat că el văzuse de mult că… şi că…
 Omul ăla îmi spusese, la examenul de admitere în facultate, pe când eram un copil, “Fii mulţumit că nu chem securitatea, vii aici cu teze voluntariste !” pentru că nu ştiu ce îngăimasem despre Schopenhauer.
 La prima pauză am plecat, am preferat să dau examenul pentru gradul II în anul următor (ehei, cu Stepanescu şi cu Tonoiu !)
 N-aş fi crezut că văd bine, dacă n-aş şti că dv. l-aţi trecut pe lista profesorilor de valoare.

Vladimir Tismăneanu mi-a răspuns:
              „Ramanem fiecare cu amintirile personale”.

O opinie nu tocmai elogioasă despre Alexandru Valentin apare şi în comentariul semnat de Sergiu Simion: „Totusi, cred ca este bine sa ramanem obiectivi si nu trebuie sa uitam ca a fost o „ facultate ideologica ” a carei pozitie a exprimat-o cel mai bine profesorul Alexandru Valentin , secretarul de partid al facultatii de atunci : „ Ne intereseaza numai studentii care vin la cursuri si fac ce spunem noi ! Daca esti capabil si vrei neaparat sa faci filosofie poti face si in afara facultatii ! ”.”

Valeriu Stănescu spune:
Comentariul tău e în așteptare. 
20/10/2013 la 20:14

Domnule Vladimir Tismăneanu,

Sunt conștient, există mari concepții filozofice care au suferit transformări esențiale. Astfel, la Platon vorbim de ”dialoguri de tinerețe” și de ”dialoguri de bătrânețe” (nu doar ca diferențiere cronologică), la Kant vorbim de ”trezirea din somnul dogmatic” prin lectura lui Hume, la Heidegger vorbim de ”Kehre”, vorbim de Wittgenstein I distinct de Wittgenstein II, Althusser scrie despre „la coupure épistémologique” în evoluţia lui Marx însuşi.
Aceste transformări majore s-au produs printr-o combustie a intelectului, printr-o dialectică interioară a concepțiilor respective.
V-aş rămâne profund îndatorat dacă m-aţi ajuta să înţeleg cum v-aţi întors la 180 de grade în raport cu marxismul.
În Noua Stîngă şi Şcoala de la Frankfurt (Bucureşti, Editura politică, 1976, pp.100-101) criticaţi vehement, de pe poziţia marxistă, concepţia lui Marcuse, Noua Stângă, „teoria critică”:
Marele Refuz proclamat de Marcuse şi ajuns slogan al Noii Stîngi, devine pe această cale o mare iluzie, întrucît capitalismul nu poate fi zdrobit nici prin reverii evazioniste, nici prin revolte sectare, nici prin salturi sau rupturi metafizice. Singura cale de depăşire a statu-quo-ului o reprezintă revoluţia socialistă, în care clasa muncitoare, condusă de partidul ei politic-revoluţionar are de îndeplinit rolul principal. Marcuse recunoaşte necesitatea revoluţiei, dar, cantonat în imperiul abstracţiilor sale speculative, mistifică raporturile reale ale forţelor de clasă şi funcţiile social-politice ale acestora. Victimă a propriilor sale ficţiuni, „teoria critică” nu poate înţelege că „pentru materialiştii practici, adică pentru comunişti, întreaga problemă este de a revoluţiona lumea existentă, de a ataca şi de a schimba în mod practic starea de lucruri dată” (Marx-Engels, Ideologia germană, în Marx-Engels, Opere, vol.3, Editura politică, Bucureşti, 1958, p.48).
Ulterior aţi început să vorbiţi în termeni acizi despre marxism; de exemplu, titlul unei cărţi a dv. este Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană.

Mulţumesc.

Era previzibil, domnul Vladimir Tismăneanu nu a răspuns la rugămintea mea de mai sus, a şters mesajul meu. E greu să explici asemenea acrobaţii.

                                          ****
                Discuţia asta, despre oportunismul unor „marxişti”, m-a dus cu gândul la nişte reflecţii pertinente ale lui Costică Brădăţan, în cartea lui O introducere la istoria filosofiei româneşti în secolul XX (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, pp. 226-228). Merită să fie citit următorul citat.
                „Căci la sfârşitul anului 1989 a avut loc, în România, un lucru cu adevărat miraculos, absolut incredibil, probabil fără precedent în toată istoria cunoscută: (cel puţin) câteva mii de oameni, în numai câteva minute, s-au convertit de la o profesiune publică de credinţă, pe care o susţinuseră, chiar şi decenii de-a rândul, la cu totul alte credinţe şi opinii, eventual opuse făţiş primeia. Dacă până în decembrie 1989 marxismul fusese un fel de „filosofie de stat” în România, cu mii de pretinşi adepţi şi susţinători entuziaşti, a fost de ajuns să cadă Ceauşescu pentru a fi, apoi, aproape imposibil să mai găseşti, în toată ţara românească, pe cineva care să susţină – onest şi în public – că e marxist. Fără îndoială, problema nu este numai a marxismului oportunist şi de paradă de dinainte sau a acelei ipocrite „convertiri” spontane, ci şi (sau poate mai ales) a confuziei intelectuale apăsătoare, a haosului sufletesc şi a amăgirii de sine de după. Căci după tot acest fâlfâit al hainelor întoarse pe dos, se strecoară, perfidă, o întrebare care parcă, prin persistenţa şi cruzimea ei, nu-ţi mai dă voie să faci nimic şi te paralizează ca autor: „Bine, nu mai eşti marxist; dar, atunci, ce eşti ?” Tot bâjbâind după o nouă identitate, ajungi la situaţia dramatică de a nu mai putea fi nici măcar marxist. Chestiunea nu e dacă eşti sau nu marxist: chestiunea e dacă eşti sau nu onest şi coerent cu tine însuţi, cu cuvintele pe care le-ai rostit în toate momentele vieţii şi cu frazele pe care le-ai scris; chestiunea este ce anume faci ca să-ţi păstrezi şi respecţi identitatea (demnitatea) personală. O opţiune intelectuală – de stânga sau de dreapta – nu poate fi rea în sine, dacă o separăm de ororile care s-au făcut invocându-se ba stânga, ba dreapta: rea este amăgirea (trişarea) de sine. Iar aşa ceva se răzbună: se răzbună prin inconsistenţă şi nevertebrare a discursului (căci nu e cineva – unic, omogen şi mereu acelaşi – în spatele textului), se răzbună prin „lipsă de inspiraţie” şi lene intelectuală, se răzbună, în ultimă instanţă, prin prostie.
                (Aşa se ajunge şi la faptul că una din problemele grave ale culturii filosofice de astăzi este că – la noi – există prea puţini marxişti, nefiresc şi suspect de puţini având în vedere întregul context social şi economic românesc actual, care totuşi ar impune apariţia, la nivelul culturii reflexive, şi a unor idei şi curente solidariste, de empatie şi preocupare socială. Ei bine, tocmai de aceea, momentul ’89 are la noi şi o foarte interesantă funcţie de adeverire retrospectivă a celor câteva reale şi sincere opţiuni de stânga din perioada anterioară: căci să te declari marxist atunci când şi toţi activiştii o fac, de şaptezeci de ori pe zi, nu e mare lucru, cu adevărat semnificativ şi meritoriu e să te recunoşti astfel atunci când aproape nimeni n-o mai face, când acest lucru ţi-ar putea aduce marginalizarea în anume cercuri culturale influente sau după care te-ai putea alege cu câţiva prieteni mai puţin, ca unii care nu mai vor să se compromită fiind văzuţi în preajma-ţi. Din acest punct de vedere, cazul unui Ion Ianoşi, de pildă, este un caz foarte grăitor şi care merită toată atenţia: el este unul dintre cei care ar fi fost marxist sub orice tip de regim politic; ar fi fost marxist aşa cum alţii sunt vegetarieni, budişti sau neotomişti. Într-un astfel de caz,marxismul nu este o chestiune de adeziune politică la un regim, ci de structură interioară, nu de confort exterior şi conjunctural, ci de vocaţie şi credinţă intimă. Aşa încât faptul că i s-a întâmplat ca partea cea mai mare a vieţii să şi-o petreacă în condiţiile unui totalitarism de stânga trebuie să fi fost pentru dânsul aproape la fel de opresiv şi de umilitor ca şi pentru cineva, să zicem, de dreapta; ba încă, un ins de dreapta ar fi avut satisfacţia minimală de a putea lua toate lucrurile proaste care i se întâmplau sub un asemenea regim drept tot atâtea semne ale erorii opţiunii opuse [de stânga] şi reconfirmări ale validităţii opţiunii sale [de dreapta], în vreme ce pentru cineva ataşat stângii – repet, într-un mod sincer şi neoportunist – toate blestemăţiile care se petreceau invocându-se tocmai ideea de stânga erau pesemne tot atâtea jigniri şi suferinţe personale: erau o maculare a crezurilor sale sociale cele mai intime. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul lui Henri Wald, însă, din păcate, lista nu mai poate continua prea mult. Astfel de cazuri denotă, în esenţă, că nu marxismului în sine – ca simplă opţiune intelectuală şi existenţială – i se poate reproşa ceva din punct de vedere moral, ci oportunismului îmbrăţişării sale în condiţiile în care acest lucru aduce imediat avantaje, şi – mai presus de toate – folosirii sale ca interfaţă ideologică pentru tot ceea ce se întâmplă sub un sistem totalitar comunist)”.

Fie-mi permis să adaug: cazul Radu Florian, cazul Gheorghe Al. Cazan şi, probabil, alţi câţiva. „Cu voia dv., ultimul pe listă, subsemnatul”.

Tema aceasta, Marxism, marxişti, oportunişti, merită să fie abordată într-un studiu amplu. Ar fi relevantă şi analiza re-scrierii unor cărţii (compararea ediţiilor ante-decembriste cu ediţiile post-decembriste), începând cu scrierile Filozofului-Procuror, Gabriel Liiceanu.

miercuri, 16 octombrie 2013

Un articol excelent în CriticAtac , al lui Vasile Ernu, "În faţa noastră stă 1907. Cum procedăm? Să mergem la locul crimei…"

Articolul poate fi citit aici.

Comentarii pe Facebook:

Xenia Ulp
ce propagandist ordinar acest Ernu.....

nu se poate domnule profesor să nu vedeţi stilul propagandistic şi de ocultare a posibilităţii născute-n situaţia dată.....ce mai suntem în 1907? face jocurile mediatice ale puterii imperialiste acest individ, articolul e expresia conştiinţei de sine "liberal"-social-fasciste a auto-consideratei clase de mijloc.Asta a făcut de la înfiinţare CA propaganda ue-americanistă mascată....

oamenii ăia nu luptă pentru fantasmele istoriei, afară cu corporaţiile, gata cu plecatul capului în faţa oricăror -isme, a americanismelor, sau a ue-ului, de ce n-o spune răspicat?????

Valeriu Stănescu
"ce propagandist ordinar acest Ernu....." 
Aşa am crezut şi eu, până la acest articol. Dar prin acest articol Vasile Ernu îmi apare, acum, ca un propagandist... extraordinar. Dacă nu cumva mi-am pierdut uzul raţiunii, aş subsemna fiecare frază din articol. Ar trebui să trecem şi noi la fapte, să ieşim din starea asta de "revoluţionari" cu gura.

Xenia Ulp
dacă dvs vi se pare normal să invoci 1907, atunci e aşa să fie....

Valeriu Stănescu
Chiar că nu înţeleg ce nu vă place !

Eu l-am criticat pe Vasile Ernu când am considerat că trebuie criticat. De exemplu aici
Dar pentru articolul la care facem comentarii acum consider că trebuie lăudat.

Video:

"România sub ocupaţie CIA". Aici 
"Răscoala împotriva celor de la Chevron a început la Pungeşti". Aici


sâmbătă, 12 octombrie 2013

Comentarii la articolul "Statul bun și Statul rău", din "decablogulmuschetarilor.wordpress.com"


Valerius

Referitor la: „De unde propunerea mea: sa renuntam la perspectiva conjuncturala si sa gandim din cea absoluta a unor principii si optiuni fundamentale.”

„Perspectiva principiilor şi a opțiunilor fundamentale” nu este absolută. „Absolutul” este mai degrabă un termen vid. Judecăţile noastre despre „absolut” ne duc în aporii, în antinomii. Suntem condamnaţi să trăim într-o lume relativă. Până şi obiectivitatea principiului cauzalităţii, care era prezumat ca fiind fundamentul absolut al ştiinţei, al raţionalităţii, a fost pusă grav sub semnul îndoielii de către David Hume, prin argumente care nu pot fi aruncate la coş, deşi nu pot, nici ele, instaura o certitudine absolută, în primul rând pentru că argumentarea lui Hume se întemeiază pe ceea ce combate… principiul cauzalităţii. Suntem însetaţi de certitudini, dar… certitudinile sunt închisori (Nietzsche).

Alternativa nu este relativismul…absolut, adică un relativism care, dacă vrea să fie consecvent, se autoruinează, iar dacă vrea să evite autoruinarea trebuie să opteze pentru epoché (pentru neexprimare, suspendarea oricărei judecăţi). Alternativa autentică este acceptarea relativismului (relativităţii) bine temperat(e) de către practică. Sper că nu provoc vreo indigestie vreunui antimarxist fundamentalist citându-l pe Marx (Teza 2 despre Feuerbach): „Problema dacă gîndirea omenească ajunge la adevărul obiectiv nu este o problemă teoretică, ci una practică. În practică, omul trebuie să dovedească adevărul, adică forţa şi caracterul real, netranscendent al gîndirii sale. Controversa în jurul realităţii sau nerealităţii unei gîndiri care se rupe de practică este o chestiune pur scolastică”.

Aşadar, în opinia mea, a gândi „perspectiva absolută a unor principii şi opţiuni fundamentale” ca fiind izolată de „perspectiva conjuncturală” este un mod sofistic de gândire. Nici măcar Kant nu a gândit cunoaşterea [ca fiind constituită] exclusiv prin formele a priori: „Idei ( Gedanken) fără conţinut sunt goale, intuiţii fără concepte sunt oarbe”. Nu trebuie să facem abstracţie de situaţiile concret-istorice (de „perspectiva conjuncturală”), pentru a ne manifesta în sfera unei filozofii fantasmagorice. Dacă ne tăiem cordonul ombilical care ne leagă de realitatea concret-istorică riscăm să lucrăm cu fantome de genul „set de drepturi fundamentale, valabile oricand si oriunde”.

Consecinţele pot fi, în cel mai bun caz, dificultăţi teoretice, iar în cel mai rău caz drame şi tragedii de dimensiuni istorice. Exemplu de dificultate teoretică: „set de drepturi fundamentale, valabile oricand si oriunde si care nu pot semnifica in vreun fel privilegii: dreptul la viata, dreptul la proprietate, la libertate, etc.” De exemplu dreptul la proprietate asupra mijloacelor de producţie nu este privilegiu ? Acest „drept fundamental” pune în pericol libertatea şi chiar viaţa altor oameni. Mii de oameni au „libertatea” de a muri pentru că sistemul medical, farmaceutic, a intrat în proprietatea privată a unor indivizi fără scrupule. Naţiuni, popoare, ţări au fost transformate în prada marelui capitalism internaţional (expropriate de avuţia naţională, umilite, supuse unui real genocid). Recent, la Realitatea Tv, un fost procuror militar a dezvăluit faptul că dosarul prin care el evidenţia faptele de subminare a economiei naţionale, de trădare a interesului naţional petrecute în cazul „Roşia Montană” a fost blocat de Primul-ministru de atunci, Adrian Năstase, pe motiv că a primit amenințarea de neacceptare a României în NATO dacă nu se cedează Roşia Montană. Trebuie să fii ori meschin-interesat, ori imbecil (eufemism: manipulat) ca să nu observi că aceia care trâmbiţează lozinca „drepturilor omului” sunt asasini care bombardează ţări şi popoare, de la faşă, până la barbă albă, militari şi civili (amintiţi-vă cinismul din termenul „victime colaterale”). În spatele lozincilor se ascund interese economice, militare, colonialiste.

Porthos

Sofisme… Nu spun mai mult ca să nu fiu nepoliticos cu un vizitator nou.

Ca să dau un exemplu: “Mii de oameni au „libertatea” de a muri pentru că sistemul medical, farmaceutic, a intrat în proprietatea privată a unor indivizi fără scrupule.” – de unde până unde? Care e legătura (presupus) logică dintre proprietatea privată și “libertatea de a muri”? Deocamdată sistemul PUBLIC e de tot rahatul. Se moare prostește, de pomană, pentru că nu există alternativa reală la mizeria de sistem public de sănătate. Cei care spun că există și clinici private, să-și amintească de faptul că o competiție cu startul furat nu e competiție. Nu vom avea un sistem privat eficient, cât timp mizeria statului este subvenționată din taxele OBLIGATORII.

Îmi pare rău că am fost politicos. Sunt pur și simplu tâmpenii. Din seria Iepurașului, dar fără umorul acestuia. Îmi amintește mai degrabă de Radu Humor cu ieșirile puerile anti-capitaliste.

“Naţiuni, popoare, ţări au fost transformate în prada marelui capitalism internaţional (expropriate de avuţia naţională, umilite, supuse unui real genocid)” – nu mai comentez că m-a apucat lehamitea. Parcă-s citate din cărțile tembelului de Coruț.

Valerius

@Porthos

Onorabile domn,

Tâmpenia de care mă acuzaţi nu este acolo unde credeţi că este. Tâmpenia constă în faptul că m-am lăsat sedus de articolul-program al blogului, „Despre noi” (mi-e greu să cred că e scris de dv., îmi pare că e scris în alt stil şi de pe alt nivel intelectual). M-a ajutat să fac tâmpenia de a scrie aici şi Mitzaa Biciclista, care mi-a prezentat blogul ca pe pomul lăudat.

Deja mi-e clar că dv. sunteţi un capitalist fundamentalist; Domnul fie cu dv.; dar, rogu-vă, scrieţi un subtitlu pentru blog de felul: „Blog capitalist” sau „Blog anticomunist”. Aţi evita apariţia indivizilor de felul meu, care vă determină „lehamite”. De pildă, la ăla cu „Capitalism pe pâine” nici nu intru. Nu mai propuneţi un joc (de idei) pentru care nu aveţi aptitudini. Dv. sunteţi eficient în sudălmi, jigniri şi afecte. Nu mă bag în jocul ăsta.

Mai fac o tâmpenie, mai încerc un dialog cu dv.

1). „“Mii de oameni au „libertatea” de a muri pentru că sistemul medical, farmaceutic, a intrat în proprietatea privată a unor indivizi fără scrupule.” – de unde până unde? Care e legătura (presupus) logică dintre proprietatea privată și “libertatea de a muri”? Deocamdată sistemul PUBLIC e de tot rahatul.”

Onorabile, sistemul public este „de tot rahatul” pentru că de peste 20 de ani este subminat, prădat, în avantajul sectorului privat. Sectorul privat, în fostele ţări socialiste, a apărut prin jefuire, prin transfer imoral al avuţiei din sectorul public, prin vânzare la preţuri de plâns a bunurilor din sectorul public, rar prin investiţii reale (nu discut, aci, provenienţa acelor investiţii). Aşa se face că, timp de zeci de ani, milioane de oameni au contribuit la fondul pentru sănătate, iar acum constată că statul instrument al capitaliştilor veroşi ridică din umeri. Mama mea a murit în spitalul Fundeni, după ce un ştab de acolo a decis: „Am cheltuit destul cu baba asta”. Mor oameni bolnavi de cancer sau de alte boli cronice grave, pentru că nu au medicamente. Ei nu sunt mari capitalişti, precum Dinu Patriciu, ori vreun mare politician menţinut în funcţie împotriva a milioane de voturi (ghiciţi de cine şi de ce ?). Ăştia merg în mari clinici private, de pildă la Viena, pentru transplant de organe sau pentru alte tratamente sofisticate. Proprietatea capitalistă înseamnă, într-adevăr, dreptul la viaţă, înseamnă libertate. Pentru ei. Ceilalţi, cei jefuiţi în cei peste 20 de ani de capitalism, au „dreptul” de a muri, au „libertatea” de a lătra la Lună.

2). „Se moare prostește, de pomană, pentru că nu există alternativa reală la mizeria de sistem public de sănătate.”

Onorabile, alternativa asta există şi nu-i deloc bine pentru nedreptăţiţii sistemului. Sloganurile dv. nu-mi folosesc în niciun fel şi sunt contra realităţii în care trăiesc oameni ca mine. De curând, am avut nevoie de o intervenţie medicală. Într-un mare spital din ţara asta mi s-a spus că a doua zi mi se va face intervenţia. Peste o jumătate de oră au venit şi mi-au spus că nu au resursele necesare, că statul nu le dă acele resurse în timp optim, dar că mi se recomandă o clinică privată, unde un medic din amintitul spital îmi poate face intervenţia ! Ca lumea, nu ? A plătit fiul meu (care n-are casa lui, locuind cu chirie) 8400 lei (84 milioane lei vechi) ! Unde sunt banii pe care statul mi i-a oprit timp de 45 de ani, pentru a-mi îngriji sănătatea la bătrâneţe ? Sistemul capitalist m-a jefuit. Iar conştiinţa „repetabilei poveri” mă întristează profund. Pe fiul meu, numai rezerva pentru 24 de ore l-a costat 500 lei. Ei bine, şi acolo, în regimul privat mult lăudat, deşi au trecut trei termene la care ar fi trebuit să-mi dea de mâncare, nu mi-au dat până fiica mea le-a cerut să-mi dea de mâncare ! Într-un sistem în care profitul este mai presus de om, în care medicul nu vede în pacient un om bolnav, ci vede un portofel cu bani, un plătitor de servicii medicale, de consultaţii, nu mai e loc pentru omenie, pentru „dreptul la viaţă”, pentru „libertate”.

Nu pot fi atât de rău încât să vă urez să aveţi experienţa tristă a acestei realităţi. Prefer să vă ştiu în tabăra privilegiaţilor, sperând că, vreodată, vă veţi putea elibera de prejudecăţile care vă ţin prizonier.

Rămâneţi cu blogul dv., cu drepturile şi libertăţile dv., într-o lume în care predomină nefericirea, nedreptatea.

Porthos

@ Valerius

Stimate domn,

Sunt de acord cu dumneavoastră. Un astfel de dialog ar fi frustrant pentru ambii parteneri de dialog. Îmi pare sincer rău pentru dumneavoastră, dar îmi e greu să înțeleg cum “v-a jefuit sistemul capitalist”. Statul (inclusiv cel comunist) v-a luat banii DE POMANĂ timp de 45 de ani și e vinovat “sistemul capitalist”?

Mi se pare ireal. Am pur și simplu senzația că nu trăim pe aceeași planetă. În loc să vă răfuiți cu cei ce v-au furat, adicâ STATUL, dumneavoastra… Nu! Nu mai comentez. Este pur și simplu aberant.

O seară plăcută stimate domn!

Mitzaa Biciclista
A fost război?

Porthos
@ Mitzaa Biciclista

              Un pic. M-a luat un pic valul citind poveștile anti-capitaliste ale domnului profesor Valerius. Îmi cer scuze, înțeleg că sunteți prieteni, dar nu prea am răbdare cu “anti-capitaliștii”. Îi avem deja pe Radu Humor și Iepurilă.

              Oricum, îmi pare rău, Valerius pare a fi un om civilizat și politicos.

Comentariu final

Că domnul acesta, Porthos (oare o fi ales în cunoştinţă de cauză, ca pseudonim, numele celui mai sărac cu duhul dintre muschetarii lui Dumas ?), simte că-l apucă lehamitea când cineva scrie, în blogul său, ceva contrar prejudecăţilor lui pot să înţeleg şi să accept. 

Dar să siluieşti realitatea adaptând-o la patul procustian al unei gândiri ilogice nu mai pot să accept. Aş fi vinovat cel puţin ca profesor de logică. 

Onorabilul Porthos (între onorabil şi onorat există un raport precum între cel dintre promovabil şi promovat, subtilitate pe care n-o conştientizează nici mahării de la Ministerul Învăţământului, dovadă că folosesc expresia "procent de promovabilitate"  în loc de "procent de promovare"), onorabilul Porthos nu pricepe că statul capitalist, instituţie fundamentală a sistemului social capitalist, substituindu-se statului socialist, a preluat responsabilitatea juridică şi morală a statului socialist, atât în plan intern, cât şi în plan extern. Aşa se face că alte state au venit, după Marea Păcăleală, cu pretenţia de a li se plăti datorii pe care ele (aceste state) pretind că statul socialist le avea faţă de ele. Dar statul capitalist nu se exercită ca arbitru corect, ci ca un instrument al intereselor regizorilor Marii Păcăleli şi al cozilor de topor, redistribuind în mod imoral avuţia naţională. Aşa se face că, de exemplu, unii au primit palate, moşii, păduri şi chiar lapte de pasăre prin "restitutio in integrum", iar alţii s-au trezit că nu mai au nici banii colectaţi de statul socialist ca fond pentru pensii şi pentru sănătate. Aşa se face că sate întregi sunt "executate silit" în favoarea unor şmecheri care revendică terenurile care constituie vetrele satelor respective.

Cum onorabilul Porthos nu se prea descurcă în planul conceptelor mai rafinate, mai abstracte, îi voi spune o "poveste anticapitalistă". Există o familie numeroasă, având în frunte un tată. Toţi membrii familiei muncesc şi o parte din veniturile lor o pun la păstrare, pentru viitor, economiile fiind gestionate de capul familiei. În afara familiei există duşmani care salivează după avuţia familiei de care am vorbit. Ăştia pun la cale, cu complicitatea unor fii vitregi ai tatălui familiei, asasinarea tatălui şi-l pun în fruntea familiei pe un om de-al lor. Avuţia, veniturile agonisite sunt redistribuite în favorea asasinilor şi a complicilor lor. Când membrii oneşti ai familiei cer partea din venituri cuvenită pentru pensii, pentru asistenţă medicală, li se răspunde că trebuie s-o ceară de la tatăl asasinat !

A fost odată ca niciodată... (un fel de autobiografie în imagini)


În clasa a II-a
În clasa a IV-a

În clasa a VII-a

În clasa a IX-a




În spital








După ce am văzut filmul "Romulus şi Remus"
Fotograf amator
Trucaje de fotograf amator


Inerţie, după pregătirea fizică din armată



Fraţi de cruce





Pe plajă la Amara
Cu fata care mi-a devenit soţie
Cu Maria
La 23 de ani



Aici eram... 3




Toată trupa


În intimitatea familiei


Când eram profesor de educaţie fizică




Când mai aveam complexul "Şuviţa lui Băsescu"











Când mai aveam voie să trag de fiare















Pe o stradă, nişte băieţi jucau fotbal.
Când am ajuns în dreptul lor, unul a zis:
"Stai să treacă moşul ăsta"
Şi moşul  a trecut. Şi se petrece.
Noica, în Jurnal filozofic:
am avut şi noi, românii, un termen filozofic, petrecere
dar l-au compromis chefliii.
Panta rhei.