sâmbătă, 27 aprilie 2013

Testul de imbecilitate


Ieri a ieşit la rampă Traian Băsescu. Nu mai am motivaţie pentru a prezenta şi a comenta cuvântarea lui. Din punctul meu de vedere, omul ăsta este personajul politic cel mai rău din cel puţin ultima sută de ani a României.
Corneliu Vadim Tudor scrie undeva: „Românii au o slabă memorie a răului”. Faptul că personaje care au jucat un rol nefast în istoria României postdecembriste, precum Petre Roman şi Victor Ciorbea, au fost trimişi prin voturi în Parlament dovedeşte că CVT are dreptate.
Dar dacă, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, majoritatea poporului român va uita răul pe care acest personaj malefic, Traian Băsescu, l-a produs acestei ţări şi acestui popor şi-l va învesti cu vreo nouă dregătorie, atunci nu va mai fi vorba doar de o slabă memorie a răului, ci de imbecilizarea unei părţi însemnate din acest popor.

vineri, 26 aprilie 2013

"Numai insuficientul este creator"


            Notă: aceste gânduri mi-au fost inspirate de o discuţie cu doamna Sorina Drugă.

D. D. Roşca, în Existenţa tragică, scrie: “Numai insuficientul este creator, mărturisea Goethe”.
Iată şi comentariul lui D. D. Roşca: “Şi e natural să fie aşa. Unde nu există din naştere sentimentul lipsei interioare, sau unde el a dispărut (deşi, fie spus între paranteze, nu ne putem explica deloc dispariţia lui de acolo unde el a existat odată, decât doar acceptând miracolul ca explicare), nu există, respectiv nu mai există dorinţă şi posibilitate de progres”.
Aş zice că, din perspectiva cugetării goetheene, în raport cu Dumnezeu, care îşi este suficient sieşi, creaţia, progresul sunt absurde. Lui Dumnezeu nu-i lipseşte nimic, pentru el nimic nu este insuficient, prin urmare este lipsit de sens să creeze ceva.
Dimpotrivă, pentru om multe sunt insuficiente, de aceea creaţia, progresul au sens. Fireşte, aşa cum spune D. D. Roşca, o altă condiţie a creaţiei este ca omul să conştientizeze insuficienţa, să aibă “sentimentul lipsei interioare”, urmat de dorinţa de a umple acel gol.
Se spune frecvent că Titu Maiorescu a regizat astfel situaţiile încât Eminescu să nu fie fericit, deoarece în opinia lui (a lui TM) suferinţa lui Eminescu era un izvor al creaţiei, în timp ce fericirea, prosperitatea l-ar fi transformat pe Eminescu într-un satisfăcut de condiţia sa, deci necreativ. Argumentul este cinic, dar persuasiv. 

duminică, 21 aprilie 2013

Mafia transpartinică hăcuieşte ce-a mai rămas din Maica Ţară



Deşi n-am exclus că USL va fi „aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie”, am avut speranţă în USL. Am votat pentru USL.
Dar realitatea mă trezeşte brutal din visul  frumos. 
Nu-i vorba doar de Victor Ponta, omul care (oricât ne-ar povesti maică-sa la televizor cât de „patriot” este) are, evident, aceiaşi stăpâni şi acelaşi program cu Traian Băsescu, omul despre care nu puteam crede că poate fi depăşit în a face rău ţării. 
Este vorba de o mafie transpartinică, obsedată doar de propriile-i interese, care minte în campaniile electorale şi lucrează în slujba neprietenilor ţării în timpul mandatului politic.
Mi s-a pus o nouă piatră pe inimă ieri, când am aflat de afacerea „Transgaz”, de planul lui Vosganian de a da lovitura de graţie Oltchimului şi de intenţia prea-micului Titulescu de a înstrăina Cuprumin.

Despre afacerea Transgaz citez după HotNews.ro:

Oferta publică prin care statul vinde pe bursă 15% din acţiunile Transgaz a fost finalizata in cursul zilei de marți. "Am avut suprasubscriere", a anunțat ministrul delegat pentru energie, Constantin Niţă. Acesta a mai afirmat ca prețul de "adjudecare" este de 179 lei/acțiune, ceea ce înseamnă ca statul va încasa din această listare circa 72 milioane de euro. Trebuie precizat că prețul de 179 lei/acțiune se apropie de minimul din intervalul stabilit pentru subscriere. Oferta publica secundară pentru 15% din acțiunile Transgaz s-a desfășurat la un preț minim de 171 lei/titlu si un preț maxim  de 230 lei/titlu.”

Imbecilul numit Constantin Niţă juisează: „Am avut suprasubscriere”, deşi preţul obţinut pe acţiune este apropiat de „minimul din intervalul stabilit pentru subscriere” ! Ce păcate avem de ispăşit de a ajuns ţara asta să fie hăcuită de aceşti imbecili obsedaţi doar de interesele lor egoiste ?

Deosebit de interesante sunt comentariile la articolul din HotNews.

I). „nu pot sa nu ŢIP când aud un demnitar al României lăudându-se că vinde la un preț bun ceva moștenit de la înaintașii săi. Pentru cei care nu cunosc: Transgaz are 13300km conducte, iar valoarea de vânzare a 100% din acțiuni (conform prețului declarat ca fiind foarte bun pentru cele 15%) este de 420mil euro.
Astăzi statul român vinde conductele de transport cu 30.9 euro /metru liniar şi cumpără cu 570 euro /km (conducta Arad Szeget). Este unul din cele mai mari furturi din istoria modernă a României. Ungaria are o companie similară, dar mult mai mică... dar evaluată la 1.5-1.8 miliarde euro. Chiar nu înțelegem că niște incompetenți vând ţara ca să plătim 2 pensii din Dolj?”.

II).
1. Transgazul e o societate fără pierderi, superprofitabilă....
Şi totuși se vinde la cererea FMI
şi la slugărnicia lui Ponta fata de FMI....
Ponta vinde 15% din Transgaz la un preț între 72 mil EU
Ce-nseamnă asta:
 Înseamnă ca 10% Transgaz face după Ponta undeva la 48 mil EU
 Tot Transgazul ar face după Ponta doar 480 milioane EU
Doar activele (conducte, clădiri) fac 860 milioane de euro....
 (vezi: wikipedia care preia din bilanțul oficial al Transgaz)
O Hoție Uriașă patronată de Ponta!

2. Bibliografie:
-----------------------------------
a.
"Doar activele Transgazului (conducte, clădiri etc. ..) fac 3.83 miliarde de lei [adică 860 milioane de EU]
Societatea este la momentul actual singurul transportator național de gaze naturale, făcând legătura între companiile care se ocupă cu extracția (Romgaz, Petrom și alții) și distribuitorii autorizați (printre care Distrigaz Nord și Distrigaz Sud)."
(sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Transgaz)
b.
Acțiunile Transgaz au fost vândute aproape de prețul minim de subscriere (care era între 170-230 lei cf. aceluiași Niţă). Constantin Niţă: "Am avut suprasubscriere la Transgaz, iar prețul a fost de 179 lei/acțiune. Vom încasa 72 de milioane de euro".

3. Concluzie: O societatea superprofitabila Transgaz a fost vânduta pe nimic. Rușine guvernului Ponta, vânzători de tara la propriu.!


III). „Unde sunt cei ce muncesc la Transgaz? Care azi - mâine vor fi "reduși"? Unde e întreg poporul român care asistă pasiv cum i se vinde propria agoniseală făcuta cu trudă in de zeci de ani?


IV).
1) Activele Transgaz erau de 4.439 miliarde RON la sfârșitul lui 2011 (cele pe 2012 nu s-au publicat încă). Ca fapt divers asta e valoarea contabilă estimată. Dacă Transgazul s-ar apuca să le vândă mâine n-ar lua nici jumătate din valoarea lor pe ele (din cauza volumului enorm şi a cererii reduse). Tot ca fapt divers, valoarea activelor e rareori un factor dominant în a stabili valoarea de piaţă a unei companii (valabil pentru toate companiile ce încearcă să se tranzacționeze pe bursă).
2) Ce contează mai mult e lichiditatea (de exemplu capitalurile proprii) de care dispune firma. În cazul Transgaz astea se ridică la 3.263 miliarde de RON (tot pentru sfârșitul lui 2011), în creștere de la 2.36 miliarde de RON în 2009.
3) Market Cap (capitalizarea bursiera) a Transgaz, la începutul anului trecut era de 2.237 miliarde de RON (sub lichiditate ... ceea ce e puțin ciudat pentru o companie sănătoasă).
4) Acum un an, prețul unei acțiuni era peste 245 RON, anul ăsta statul le-a vândut cu 179 RON, deși profitul net a crescut.”


V). „vindem 15% dintr-o companie uriașă cu aprox. 72 milioane ca să avem un punct de reper când o s-o dăm pe toată cu restul de aprox. 400 milioane. Adică pe degeaba!



Un alt articol alarmant a apărut în „Vocea Rusiei”, în 14.01.2013: „Dezmembrarea României şi diversiuni informaţionale”.

Citez din acel articol:

Anul 2013 va fi unul deosebit de greu pentru România, mai ales în contextul geopolitic în care s-a înscris Uniunea Europeană. Conducerea UE pare să fi decis că distrugerea statelor naţionale şi transformarea Uniunii Europene într-o „federaţie de regiuni”, astfel încât elitele naţionale să nu mai poată opune rezistenţă centrului decizional aflat undeva pe axa Bruxelles – Berlin. Liderii comunitari, care s-au dovedit a fi foarte activi în privinţa intervenţiilor în viaţa politică din România, totodată dau dovadă de o timiditate inexplicabilă în privinţa stăvilirii mişcărilor separatiste din ţări precum Spania, Marea Britanie, Italia sau Franţa. Comisia Europeană ar fi putut priva aceste mişcări de orice suport popular printr-o simplă declaraţie în care să spună că regiunile care-şi vor obţine independenţa nu vor putea intra uşor în Uniunea Europeană. În locul acţiunilor de conservare a statelor naţionale, se observă facil suportul implicit oferit de Bruxelles mişcărilor separatiste din Catalonia, Scoţia, Veneţia etc. Privite într-un context mai larg, aceste mişcări se înscriu sinergic în planurile Comisiei Europene de a regionaliza toate statele-membre şi de a crea o structură federativă europeană. Logica decidenţilor de la Bruxelles este uşor de înţeles: o federaţie a regiunilor este uşor de controlat şi uşor de dominat, fără a mai exista probleme de negociere cu elite naţionale care nu sunt dispuse să-şi cedeze suveranitatea. În 2011 nimeni nu ar fi crezut că Scoţia va ajunge să organizeze un referendum în vederea obţinerii independenţei, dar iată că acest referendum va avea loc. Nimeni nu ar fi crezut că milioane de catalani vor ieşi în stradă pentru a cere independenţa, iar guvernul regional va fi format din partide separatiste. Unul dintre motivele pentru care oficialii britanici încep să vehiculeze ideea ieşirii din UE este legat de dorinţa Londrei de a „rezolva” problema scoţiană fără ca Bruxelles să aibă un cuvânt de spus în această privinţă. Problema distrugerii organizate a statelor naţionale este cât se poate de reală, iar în spatele procesului de regionalizare forţată stau entităţi naţionale şi supranaţionale deosebit de influente. Anul 2013 se preconizează a fi anul triumfului separatismului şi regionalismului european.
Modificarea Constituţiei României va oferi un excelent prilej pentru forţarea unei regionalizări, inclusiv pe criterii etnice. Contextul economic dificil (tăierea salariilor, privatizările forţate, acordul cu FMI) va da o greutate în plus argumentelor legate de necesitatea regionalizării în vederea obţinerii fondurilor europene. Cedarea de jure a suveranităţii politice către centrul federal al UE va consfinţi situaţia de facto în care suveranitatea economică a României a fost cedată către FMI, iar suveranitatea politică a fost de facto cedată Comisiei Europene. Trebuie remarcat faptul că, în ciuda dorinţei propagandiştilor occidentali de a demonstra contrariul, Moscova nu are nici un interes în acest proces, iar impunerea regionalizării este o iniţiativă care aparţine integral Uniunii Europene. România şi-a dorit mult să facă parte din această construcţie politică, iar acum a venit timpul consecinţelor nefaste ale acestei decizii.

Dar pădurea ar rămâne în picioare dacă nu ar fi cozile de topor.

vineri, 19 aprilie 2013

Marş de adio, de Adrian Păunescu


(colegilor mei mârlamentari)

La muncă, derbedei, că trece anul
şi vin ăilalţi şi-o să vă ia ciolanul.
Făceaţi pe democraţii cei cucernici,
P.... mamii voastre de nemernici. [1]
Scuipaţi-vă-ntre voi cum se cuvine
şi-apoi convingeţi-vă că e bine.
C-aţi luat o ţară de mai mare dragul
şi i-aţi distrus averile şi steagul.
S-ajungem colonia de ocară
care-şi  va cere scuze în maghiară.
Şi, prin complicităţi cu demoni aprigi,
aţi desfiinţat uzine , câmpuri , fabrici.
Şi, prin vânzări de ţară infernale,
aţi omorât cu voia animale.
La greul greu care mereu ne-ncearcă,
răspundeţi cu un greu de moarte, parcă.
Şi i-aţi găsit şi bolii un remediu
întoarceţi România - n Evul Mediu.
Ce căzături, ce târfe, ce mizerii,
v-aş desena cu acul, să vă sperii.
Dar voi nici sânge nu aveţi în vine,
ci credite din călimări străine.
Le ştiţi lui Hitler şi lui Stalin taina
şi-mpingeţi Bucovina în Ucraina.
Aşa cum ceilalţi, limpezească-i valul
s-au compromis negustorind Ardealul.
De unde sunteţi, mă, din ce găoace ,
cum v-au putut părinţii voştri face ?
Ce condimente le-au picat în spermă
de e trădarea voastră-atât de fermă ?
Aţi pus nenorocita voastră labă
pe-această tristă ţară Basarabă.
Şi vreţi cu-ameninţare şi cu biciul
s-o faceţi curva voastră de serviciu.
Mimaţi respectul pentru cele sfinte,
dar vindeţi şi pământuri şi morminte.
Aţi inventat examene severe,
supunere poporului spre-a-i cere.
Şi toată zbaterea a fost degeaba
că-n nas mai marii v-au închis taraba.
Minciuna voastră v-a adus pe scenă,
actori într-o politică obscenă.
Şi-acum, că-i un prăpăd întreaga ţară ,
ia cereţi-vă puţintel, afară.
Decât să vă trimită ţara noastră ,
mai bine mergeţi voi în mama voastră.
Plecaţi de-aici, cu-o grabă funerară,
şi nu albanizaţi această ţară .
Băgaţi viteză, că vă trece anul
şi s-a scurtat şi s-a-nvechit ciolanul.
Şi ce vă pot eu spune la plecare
decât lozinca lui Fănuş cel mare :
Nenorociţilor, se rupe şnurul,
"La muncă, la bătut ţăruşi cu curul !"



1. Există şi varianta „Cristosul  mamii voastre de nemernici”.  
Nu ştiu care este varianta adevărată. Am copiat poezia din internet.

Youtube



duminică, 14 aprilie 2013

Folclor de internet



Un cumnat mi-a semnalat o poezie de suflet, care circulă în internet: „Dor de tata”. Am căutat-o şi am constatat că sunt mulţi cei care se declară profund impresionaţi de această poezie. Întrebare de Gâgă (?): oare de ce poezii de acest fel, precum „Rugă pentru părinţi”, ne impresionează până la lacrimi ?

Am fost curios să ştiu cine este autorul poeziei „Dor de tată”. Pentru mine, aceasta rămâne o problemă nerezolvată. Cineva („domnul Bubu”) spune că ar fi o poezie a lui Marin Sorescu. Mulţi (nu ştiu cine a prezentat primul această poezie, este o reţea de bloguri-saituri în care se citează unii pe alţii) spun că poezia „Dor de tata” este o variantă obţinută prin modificarea poeziei „Evoluţie”, a lui Traian Calancia, poezie care ar fi apărut, zice-se, în volumul „În grădina lui Dumnezeu”, volum de proză (!) al lui Traian Calancia.  

Aşadar rămân nerezolvate pentru mine următoarele probleme:
1. Care este poezia iniţială („Evoluţie” ?), a cărei modificare este „Dor de tata”, şi cine este autorul ei ?
2. Cine este autorul versiunii „Dor de tata” şi care este, cu adevărat, această versiune ? Am constatat mai multe variante ale variantei „Dor de tata”. Suntem în faţa unui  exemplu de creaţie colectivă. Probabil că unii au contribuit măcar prin a corecta nişte greşeli de scriere.

Mai cunosc un caz de scriere care circulă prin internet, fără a se şti cu certitudine care este autorul: „Interviu cu Dumnezeu”. Unii spuneau că autorul ar fi Octavian Paler. Am citit, însă, aici, că Octavian Paler ar fi dezminţit că el este autorul. 

          Theofil Simenschy are dreptate când scrie că valoarea unui aforism este determinată de trei elemente: "Oricât de importantă şi de frumoasă ar fi o cugetare, valoarea ei atârnă de acela care o spune. Un adevăr banal are un răsunet mai puternic în sufletul nostru, dacă-i rostit sau scris de un om celebru, decât o vorbă genială spusă întâmplător de un om obscur. Trei elemente determină valoarea unui aforism: fondul, forma şi autorul" (Th. Simenschy - Un dicţionar al înţelepciunii, Iaşi , Ed. Junimea, 1979, p. 8).
          Extrapolând, aş spune că aprecierea oricărei scrieri depinde de cele trei elemente.

          Nu exclud că astfel de confuzii („Dor de tata” este scrisă de Marin Sorescu, „Interviu cu Dumnezeu” este scris de Octavian Paler) sunt create şi întreţinute chiar de autorii reali ai scrierilor respective.
          În loc de explicaţie, vă prezint cazul unei confuzii de acest fel din istoria filozofiei, cu interpretarea pe care i-o dă P. P. Negulescu (Scrieri inedite I. Problema cunoaşterii, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1969, pp. 539-541).

Aci intervine întâmplarea cea mai neaşteptată din viaţa lui Fichte, aceea care a dat vieţii sale forma definitivă. Lucrarea [„Încercare de critică a oricărei revelaţii” – n.m., VS] a apărut fără nume de autor. Istoricii filozofiei, care relevă acest fapt, îl explică, de obicei, printr-o scăpare din vedere a tipografului. Explicarea este însă, evident, insuficientă. Nu mai încape îndoială că greşeli de tipar se fac destule, dar, de regulă, se corectează; se fac însă, de obicei, în text, şi nu s-a mai pomenit niciodată să se tolereze o greşeală de tipar atât de însemnată ca aceea de a nu se pune pe coperta unei lucrări numele autorului. Prin urmare, faptul trebuie să aibă o altă explicaţie.
Este probabil că librarul Hartung cumpărase manuscrisul lui Fichte numai fiindcă îl rugase Kant, pe care nu putea să-l refuze; era doar pe atunci cel mai însemnat filozof din Germania. Librarul însă nu avea nici o încredere în valoarea tînărului candidat în teologie, Fichte, şi se temea ca nu cumva, punîndu-i numele pe copertă, să condamne prin aceasta el însuşi lucrarea pe care o tipărea şi să nu fie cumpărată de nimeni. Şi, în adevăr, lumea filozofiei din Germania ar fi putut să creadă că nu avea nimic de învăţat de la un simplu candidat în teologie. Este dar probabil că omisiunea a fost intenţionată, că Hartung a făcut să apară lucrarea lui Fichte fără numele autorului, răspândind poate el însuşi zvonul că era o lucrare a unui elev al lui Kant, o lucrare ieşită din şcoala lui Kant. Fapt este în orice caz că, întrucît în lucrarea lui Fichte se aplicau principiile criticismului kantian, ba chiar se utilizau şi unele idei ale lui Kant, lumea a crezut că lucrarea este a lui Kant însuşi. Partizanii filozofului s-au crezut datori, fireşte, să o laude, să o laude mai mult decît ar fi trebuit. Şi, fiindcă lumea era stăpînită, şi pe atunci, de spiritul gregar, fiindcă oamenii se luau şi pe atunci unul după altul, ca oile, a fost destul ca unul să laude lucrarea anonimă, de care era vorba, pentru ca toţi partizanii lui Kant şi, după ei, toată lumea filozofică de pe acea vreme s-o laude. Kant a simţit nevoia să intervină şi a publicat în „Foaia pentru inteligenţă” a „Gazetei generale pentru literatură” o declaraţie în care arăta că lucrarea ce i se atribuia nu era a lui, ci a candidatului în teologie Fichte; şi a adăugat că el, Kant, n-a contribuit cu nimic, nici oral, nici în scris, la această lucrare, ale cărei merite revin întregi „iscusitului autor”. Cuvintele erau ale lui Kant însuşi.
Fichte a avut astfel norocul neaşteptat să fie confundat cu cel mai însemnat filozof al timpului şi să recolteze pentru sine laudele ce se aduseseră, poate cu prea multă liberalitate, unui cugetător a cărui reputaţie era deja făcută. Această întâmplare a creat, în lumea filozofică germană, o atmosferă specială în jurul numelui lui Fichte, o atmosferă de încredere şi de aşteptare. Un tînăr atît de talentat, care era în stare să scrie, atunci cînd nu era decît un simplu candidat în teologie, lucrări filozofice care să poată fi atribuite lui Kant nu se putea să nu producă opere mai însemnate. Iar rezultatul practic a fost că, doi ani după aceea, în primăvara anului 1794, Fichte a fost invitat de Universitatea din Jena să ia locul profesorului de filozofie Reinhold, care trecuse la Kiel.”

Aici este o pagină în care se pretinde că sunt prezentate cele două versiuni, „Evoluţie” şi „Dor de tata”. Le copiez după această pagină WEB.

Evoluţie

Cât sunt copiii noștri mici,
Pentru ei, suntem TĂTICI.
Ce gingaș e, şi sună bine:
– Tăticule, mie dor de tine…

Dar anii trec. Şi deodată,
Nu mai ești tătic, ci TATĂ.
Dar și așa, tot sună bine:
– Pa, tată! Sauzim de bine…

Când cresc, şi nu le eşti pe plac,
Din tată, tu devii BABAC.
Şi vorba sună trist şi gol:
– Babacule, mai dămi un pol…

Dar viața e un foc de paie,
Şi, vrei nu vrei, ajungi TATAIE.
Iar vorba ta, în râs e luată:
– Tataie, ia mai laso baltă…

În anii, careți mai rămân,
Te vor numi doar, ĂL BĂTRÂN.
Şi vorba lor te năucește:
– Bătrâne, ce ți mai trebuiește…

Copile! Tu să ai știință,
Că țiam fost tată cu credință.
Şi din puțin, dea fost să fie,
Eu am răbdat și țiam dat ȚIE.
Dar, fămi te rog o bucurie!
La cimitir, să vii la mine,
mi spui ca în copilărie:
– Tăticule, mie dor de tine…

Dor de tata

Când sunt copiii noștri mici
Noi pentru ei suntem TĂTICI.
Ce gingaș e, și sună bine
TĂTICULE, mi-e dor de tine!

Dar anii trec și deodată
Din bun TĂTIC, acum ești TATĂ
Dar și așa tot sună bine
TATĂ, îmi este dor de tine!

Dar cresc copiii și te fac
Din TATĂ să devii BABAC…
Și vorba sună trist si gol
BABACULE, mai dă-mi un pol!

Cum viața e un foc de paie
De vrei, nu vrei, ajungi TATAIE,
Iar vorba ta în râs e luată
TATAIE ia mai las-o baltă…

Și-n anii care-ți mai rămân
Te vor numi doar ĂL BĂTRÂN…
Și vorba asta te muncește:
BĂTRÂNE, ce-ți mai trebuiește ?!

Copile, tu să ai știință
Am fost un tată cu credință
Și din puțin, de-a fost să fie,
Eu am răbdat și ți-am dat ție…
Dar fă-mi, te rog, o bucurie!
La cimitir, de vii la mine,
Să-mi zici tot ca-n copilărie:
TĂTICULE, mi-e dor de tine.

Regret că n-am putut pune cele două variante alături, precum în saitul din care le-am copiat.

joi, 11 aprilie 2013

„De la neştiinţă şi rea credinţă, la abandonarea răspunderii”, de conf. univ. dr. G. D. Iscru



Din blogul domnului Dan Culcer, asymetria-anticariat.blogspot.ro   , 

am aflat de un articol excepţional, prin conţinut şi prin curaj, al domnului conf. univ. dr. G. D. Iscru, articol având ca titlu  „De la neştiinţă şi rea credinţă, la abandonarea răspunderii” şi ca subtitlu „Pe marginea noului eseu al domnului Lucian Boia: „De ce este România altfel?" Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, dar nu numai”.

Articolul a apărut în „REVISTA ART-EMIS ACADEMY. Magazin literar-artistic şi de opinie”.

          Domnul Iscru polemizează cu fostul student al domniei sale, Lucian Boia, dându-i o binemeritată lecţie de ştiinţă a istoriei şi de morală. Stimă, domnule profesor !

          De peste 20 de ani mă tot întreb: unde sunt marii noştri specialişti în istorie, în economie ? În general, unde sunt competenţele autentice, unde sunt patrioţii ? De ce nu sar în apărarea ţării aflate în primejdie, a identităţii noastre naţionale, culturale ?

          Prea puţini şi destul de târziu au avut curajul să se angajeze în prima linie. I-au lăsat pe oportunişti, pe trădători, pe intelectualii-curve să sape adânc la temelia ţării, pentru a pune acolo dinamita. Foarte periculoşi sunt aceia care pervertesc minţile tinerilor, care prin manipulare le distrug sistemul imunitar al spiritului, le distrug sistemul de valori. Manualele alternative de „istorie” au lucrat eficient, ca şi strădaniile „demitizante” ale acestui Lucian Boia, răsfăţatul unor edituri post-decembriste cu un program editorial evident antinaţional. Nu sunt pentru cenzură, dar, vă rog, daţi-mi şi mie exemple de lucrări publicate la Humanitas, fosta Editură Politică, privatizată de Liiceanu, lucrări care să constituie, în cadrul pluralismului, replici la demersuri precum cel al lui Lucian Boia ! Unde este pluralismul opiniilor, al concepţiilor în politica editorială clocită de Liiceanu ?

          Înţeleg drama profesorilor de istorie, îndeosebi a celor mai în vârstă, care nu au început să profeseze având  minţile spălate de universitari precum Lucian Boia. Eu însumi am grave probleme morale. Suntem constrânşi, prin planurile de învăţământ, prin programele şcolare să fim „colaboraţionişti” ai acestui sistem politic antidemocratic şi antinaţional. Dar, cât timp mai avem dreptul la liberă exprimare, trebuie să le oferim elevilor noştri şi alte informaţii, corecte, pentru a le forma şi antrena discernământul, atrăgându-le atenţia asupra distincţiei dintre discursul oficial, util lor pentru promovarea în cadrul acestui sistem (promovarea examenelor etc.), şi informaţiile alternative, care nu trebuie să fie constrângătoare şi nici măcar să conteze în evaluarea răspunsurilor în note. Elevii trebuie încurajaţi să recepteze aceste informaţii alternative cu simţ critic (dar nu în manieră Gică-Contra), folosind, dacă au, contraargumente. Numai aşa ne salvăm şi pe noi şi-i salvăm şi pe ei. Altfel, vom ajunge din nou prizonieri, ca atunci când predam istoria ca omagiu adus lui Nicolae Ceauşescu. Iar dacă se va produce minunea unei revoluţii, autentice, ce vom spune ? Ne vom scuza din nou, „Ştiţi, aşa era sistemul de atunci, nu puteai să mişti în front ?!” Cine se scuză se acuză. Libertatea în vitrină (vitrina propagandei) este un nonsens. Libertatea există doar dacă o exerciţi şi doar în măsura în care o exerciţi (Adrian Păunescu).

          Stimă pentru domnul profesor Iscru şi pentru toţi intelectualii de mare valoare care se angajează pentru apărarea patriei aflate în primejdie.

          Mai spun ceva despre acest Lucian Boia. Nu sunt, în principiu, împotriva demitizărilor. Uneori miturile pot hrăni prejudecăţi periculoase şi atunci demitizarea constituie o terapie. Cu condiţia ca demitizarea să fie utilizată ca o metodă ştiinţifică, aşadar exclusiv în slujba adevărului. Dar când „demitizezi” conducându-te după un program ideologic perfid, atunci se cheamă că faci manipulare. În locul unor mituri, poate benefice, instalezi alte mituri, pervertitoare. Luaţi lista lucrărilor „demitizante” ale lui Lucian Boia şi veţi vedea că ele sunt orientate ideologic. Abia dacă îngaimă, într-o lucrare a sa, un discurs „demitizator” la adresa capitalismului.

          Închei re-amintind (a câta oară ?) o tangenţă cu Lucian Boia. A venit la Slobozia, pentru a-şi lansa un volum de „demitizări”. L-am întrebat ce reflecţii îi provoacă acest aforism al lui Lucian Blaga: „Omul astăzi îşi arde idolii, - pentru ca mâine să se închine cenuşei lor, dacă nu va găsi alţii cu care să înlocuiască pe cei vechi”. Nu mi-a răspuns. Nu ştiu de ce, aş putea doar să exprim ipoteze.


Reproduc, în continuare, articolul domnului profesor Iscru:

De la neştiinţă şi rea credinţă, la abandonarea răspunderii

Conf. univ. dr. G. D. Iscru   
Miercuri, 10 Aprilie 2013 09:37

„Voim Statul naţional, nu Statul cosmopolit, nu America dunăreană./ Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi". (Mihai Eminescu)

- Pe marginea noului eseu al domnului Lucian Boia: „De ce este România altfel?" Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, dar nu numai

          Ca titrat universitar în domeniu, atunci când te decizi să apreciezi, într-un eseu, istoria întreagă a unei ţări, trebuie ca, în prealabil, să fi făcut dovada ştiinţifică a cunoaşterii „subiectului". Adică, să fi parcurs „materia" cu cărţi sau, de la înălţimea titlului, să fii autorul unei sinteze asupra veacurilor sau chiar mileniilor ei de istorie. Deci, să nu-ţi trimiţi ştiinţa „la înaintare" prin eseuri, „justificându-te", în plus, cu „parcurgerea grăbită" şi grăbindu-te să tragi concluzii nefondate, să faci caracterizări generale, să lauzi sau să incriminezi „pe ansamblu". Iar când te decizi să „demitizezi" secole de istorie - cum a început-o în forţă domnul Boia după 1989! -, trebuie să ştii mai întâi, cel puţin, ce este acela un mit şi să stăpâneşti metodologia abordării lui. Căci popoarele, domnule Boia, şi-au creat - firesc! - mituri în jurul unor idei benefice şi al unor personalităţi înţelepte care au făcut bine oamenilor. A existat, chiar la începutul istoriei lor, o epocă mitologică, care prezintă un mare interes şi îţi face plăcere s-o cunoşti, nu s-o respingi. Iar ştiinţa noastră „burgheză", domnule Boia - lingvistica, istoria -, a putut să comită şi erori, multe şi unele grave - „defilee de erori", cum a spus-o un erudit în domeniu (Gabriel Gheorghe), îndeobşte ignorat însă de „ştiinţifici" -, deci n-a creat mituri în cele, incriminate de dumneavoastră, „două secole de mitologie naţională", cum ziceţi, ci a comis şi erori, chiar falsuri majore, cum a fost, de pildă, falsificarea identităţii noastre naţionale, ba a influenţat şi factorul politic care i s-a ataşat cu uşurinţă. La rândul său, comunismul n-a creat mituri, n-a produs „,mitologie ştiinţifică", cum iarăşi ziceţi, ci, prin propaganda halebardierilor lui, din dictatori vicleni şi chiar sângeroşi a făcut genii „în serie".

          Şi încă e bine să ştiţi că un om de ştiinţă responsabil nu-şi repudiază ţara „per total", cum a făcut-o, de pildă, Emil Cioran - pe care unii, după 1989, şi l-au luat ca idol -, fapt pentru care, conştientizându-şi culpa majoră, şi-a trăit, efectiv, drama bătrâneţii sale. Vă cunosc, d-le Boia. Mi-aţi fost student o vreme. Şi eraţi un student capabil. Promiteaţi a fi un om de ştiinţă veritabil. Dar spre sfârşitul studenţiei şi îndeobşte după 1989, după ce aţi abandonat carnetul roşu aţi luat „altă cale", de critică „nimicitoare" a istoriei şi istoriografiei naţionale prin... eseuri. Şi aţi antrenat şi pe alţii. Ca un fost dascăl, v-am citit cărţile începutului, dar când am înţeles mai bine ce cale aţi luat, am renunţat să vă mai citesc. La studierea acestui ultim eseu însă m-a determinat o recentă „dezbatere electorală" la un post central de televiziune - pusă, nu întâmplător, în ajunul zilei naţionale -, „dezbatere" în care editorul dvs., Gabriel Liiceanu, poate influenţat mai demult de celebrul Eugen Ionesco - căruia îi reeditase o carte cu un titlu imposibil (Război cu toată lumea!); mai nou, poate influenţat şi de noul eseu al dumneavoastră şi de altele, multe, pe care vi le-a editat şi reeditat, a pus pistolul în „mâna" naţionalismului, ca în mâna unui asasin în serie! Iar la eseul dvs., dânsul şi alţi doi parteneri ai „dezbaterii" făceau trimiteri ca la un clasic în viaţă.

          Domnule Boia, să vă învinuiesc că în acest din urmă eseu aţi „expediat" istoria strămoşilor noştri reali împotriva evidenţelor din izvoarele istorice pe care, în graba „parcurgerii" materiei le-aţi „uitat"? Nu, nu vă învinuiesc. Ci adaug, chiar în „sprijinul" dumneavoastră, că aşa au făcut şi alte feţe mai „subţiri" şi de rang înalt, care, ca şi dvs., văd în Dacia edenică zona barbariei şi a întunecimii, aproape de animalitate..., civilizaţia antică restrângându-se - evident, nu? - la „lumea greco-romană". Or, dumnule Boia, cum a spus-o acelaşi erudit, citat mai sus, Dacia noastră a fost, în Europa - precum confirmă izvoarele istorice abordate profesional şi responsabil! -, „polul civilizaţiei şi al spiritualităţii" (s.n.). Iar despre această patrie a poporului primordial - arienii/pelasgii -, un alt erudit, „pui de dac" din Haţeg, Miron Scorobete, poet şi om de ştiinţă, ne-a dat o capodoperă, „Dacia edenică", nume deja intrat în „circuit", alături de celelalte nume sublime: „Ţara Zeilor", „Ţara Soarelui", carte aflată la a doua ediţie iar o a treia ediţie este gata pentru tipar. Mai adaug, tot în „sprijinul" dumneavoastră, că însuşi Ministerul de resort, conformându-se unor „sugestii" „mai înalte", din „alternativele" celui mai important manual de profil al învăţământului preuniversitar (clasa a XII-a), „coordonate" de titraţi universitari, „manuale alternative" editate în anul „de referinţă" 2007 - an în care „demnitari" ai Neamului ne-au cedat şi Suveranitatea naţională cu de la ei putere -, Ministerul, deci, a eliminat, pur şi simplu, istoria strămoşilor noştri reali. Astfel ca elevii, dar şi educatorii lor - profesori, părinţi, bunici, fraţi şi surori mai mari, prieteni şi cunoscuţi -, ca şi orice om care mai vrea să mai cunoască şi „ceva" istorie, să înveţe, de acum înainte, că noi ne-am născut după anul 106, ca tânăr şi nobil popor... roman. Deci, domnule Boia, pe cine să învinuiesc mai întâi?

          Să-l mai învinuiesc pe domnul. Boia că a „expediat" la fel Evul Mediu al istoriei naţionale? Nu, n-o s-o fac, căci în anii din urmă au apărut, chiar printre titraţi, tineri sau mai puţini tineri, destui denigratori ai istoriei naţionale, în „vizor" intrând, cu deosebire, personalităţi emblematice de Voievozi şi Domni care - vezi, Doamne! -, conştientizându-şi „micimea", nici nu îndrăzneau - cum ziceţi şi dvs.! - să se intituleze regi, mulţumindu-se cu apelativul de „principi". Şi nu întâmplător Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul sunt cel mai frecvent „încondeiaţi" de respectivii „ştiinţifici".

          Să-l mai învinuiesc pe domnul Boia că, în acest eseu, este complet străin de abordarea ştiinţifică a conceptelor fundamentale de Naţiune şi Naţionalism? Nu, nu-l învinuiesc! Căci sunt încă atâţia „ştiinţifici" care au rămas prizonieri ai viziunii staliniste - în fond, comunisto-masonice - asupra respectivelor concepte, prizonieri şi ai dicţionarelor şi manualelor de tristă amintire care au incriminat şi unele încă incriminează naţionalismul - acest sentiment sacru al oricărui nativ care se revendică de la o naţiune ca de la o mamă sfântă, gata s-o slujească şi s-o apere până la sacrificiul suprem, dar care nativ nutreşte sentimente similare pentru toate naţiunile lumii, surori bune ale maicii sale sfinte din florilegiul planetar al naţiunilor.

          Şi încă să-l învinuiesc pe dl. Boia pentru aruncarea în derizoriu a geniului nostru naţional, Mihai Eminescu? Nu, pentru că, direct sau indirect, au fost şi mai sunt autori - şi mai „,mari" şi mai pigmei - ai acestei blasfemii, slujitori ai unei încrâncenate strategii a denigrării culturii naţionale! Pe cine să învinuieşti mai întâi? Inclusiv ziua naţională a României, 1 Decembrie şi imnul de Stat au fost contestate şi denigrate pe larg de feţele „subţiri" de azi.

          În sfârşit, să-l învinuim pe „istoricul" Lucian Boia că de la înălţimea universitară la care a ajuns nu a conştientizat până acum încotro merge omenirea? Nu, pentru că sunt încă atâţia, chiar titraţi, care nu-şi „bat capul" cu „grijile lumii", important fiind să le meargă lor bine...

          Să-l lăudăm, în schimb, pe domnul Boia pentru osanalele la adresa celui mai „ilustru" dintre străinii „binefăcători", Carol I, din nou ajuns pe masa de lucru a istoricilor „binevăzuţi" de regimul politic? Nici asta n-o facem, amintindu-ne că după crima politică a detronării Domnului Unirii Principatelor, Alexandru Ioan Cuza, ofiţerul prusac, ajuns „incognito" în ţară, efectiv a uzurpat tronul alesului Ţării de la 1859, cu consensul „ciocoilor vechi şi noi". Iar aceştia, la rândul lor, au beneficiat perpetuu de „îngăduinţa" Majestăţii Sale. Şi astfel, cum s-a exprimat Eminescu, „Spuma asta 'nveninată, astă plebe, ăst gunoi/ Să ajung' a fi stăpână şi pe Ţară şi pe noi?". Iar pe monarh l-a „mângâiat" cu un cuvânt greu de conţinut în contextul politic: „Carol îngăduitorul". Care îngăduise şi păguboasa şi jenanta „afacere Strousberg". Şi „îngăduinţa" a ajuns până în 1907, când, parcă „supărat" că ridicarea flămânzilor a „umbrit" oarecum fastuosul „jubileu" din 1906, cu permisiunea sa şi sub acoperirea manifestului regal „au câştigat ciocoii războiul lor cu Ţara..." (Tudor Arghezi). În acest an de tragică referinţă, discipolul lui Eminescu, Alexandru Vlahuţă, i-a făcut „bătrânului rege" un portret de zile mari, cu care să se mândrească în veci. Şi să nu uităm că într-o scrisoare din septembrie 1914, după Consiliul de Coroană din august, scrisoare rămasă neexpediată dar ajunsă, secret, la destinatar, „bătrânul rege" al României, după o Domnie de 50 de ani îi comunica vărului său, împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, că, nefiind susţinut în Consiliu pentru intrarea României în război de partea Puterilor Centrale, el a hotărât „de a renunţa la Domnie", preferând „să rup cu un trecut întreg pentru ca numele meu să rămână nepătat", mai scump fiindu-i „altarul onoarei" decât acel „întreg trecut" de Domn şi Rege al României[1] Deci, „căpitanul" părăsea, primul, vasul care urma să se confrunte cu furtuna! Cum este apreciat un asemenea „ilustru" căpitan, d-le Boia?

          Ulterior, cu excepţia regelui Ferdinand şi a reginei Maria, multe şi grave păcate au apăsat şi apasă etern asupra urmaşilor lui Carol I de Hohenzollern Sigmaringhen, păcate prea repede „uitate" de noii lăudători cu memorie scurtă: perioada interbelică, „nebuniile" regale ale lui Carol al II-lea, anul negru 1940 şi ordinul de retragere a armatei române din Basarabia şi Cadrilater, mai nou momentul 23 august, benefic tuturor, numai românilor nu, la care Mihai I şi-a dat testul maxim al valorii sale ca om şi monarh, cu tragedia celor cu peste 170.000 de soldaţi români făcuţi prizonieri de Rusia sovietică, asasinarea Mareşalului Ion Antonescu, comunizarea României etc, etc, etc.

          La nivelul la care a ajuns acum celebritatea domnului Boia, acest din urmă eseu nu pare a fi o carte oarecare în noul context, ci pare a fi un adevărat „cuvânt de ordine" de cum trebuie să se scrie istoria ţării noastre de acum înainte. Şi cum ne învaţă autorul? Dânsul critică România şi întreaga ei istorie, „veacurile" de „mitologie naţională" dar şi, pe drept, derapajele „tranziţiei" post-decembriste, scoţând ca principal vinovat „felul de a fi" al „românului", iar nu pe „vânduţii de acasă" şi pe „mâncăii străini", cum le-a spus o tristă poetă din „trista ţară basarabă", Leonida Lari. Domnul Boia critică agresiv România şi pe români pentru că - i se pare domniei sale - ţara şi oamenii ei se „încăpăţânează" să fie altfel decât lumea, adică să rămână în „coada cozii"!

          Amintiţi-vă - şi dvs., domnule Boia, şi cei care vă urmează - vorba „cronicarului": „De aceste basme să dea seama ei şi de această ocară. Nici iaste şagă a scrie ocară unui neam, că scrisoarea iaste un lucru vecinicu. Cându ocărăsc într-o zi pe cineva iaste greu a răbda; dară în veci? Eu voi da seama de ale mele, câte scriu".[2]
          Şi, domnule Boia, Statul naţional, la care tot faceţi trimitere cu atâta ironie şi cu atât de multe semne de întrebare, Statul naţional unitar român, atât de mult contestat de anumite „elite" culturale, universitare şi politice de azi, de liderii unei anumite minorităţi vehemente şi revizioniste, prezentă frecvent şi laudativ în eseul dvs, a fost clădit, de-alungul timpului, cu sacrificiul suprem al multora dintre români. Numai ei şi-au dorit, atât de mult, unitatea politică, în graniţe reale, alături de unitatea religioasă, strămoşească, ortodoxă, şi nu altcineva. Cu atât mai puţin unele minorităţi naţionale atât de mult regretate de dvs.

          Nicolae Iorga, în 1940, când România Mare, constituită în graniţe fireşti, naturale şi istorice, la 1 Decembrie 1918 prin sacrificiul de veacuri al naţiunii române, era ameninţată cu destrămarea (ceea ce s-a şi întâmplat în scurt timp), datorită aceloraşi politicieni - „vânduţii de acasă" -, în frunte cu Carol al II-le, dar şi „jocului" periculos al occidentului politic, avea, ca istoric, soluţia valabilă şi azi şi totdeauna: „Înapoi la naţiune.", de la care ne „vine totul", căci ea, naţiunea, conservă întrânsa speranţa şi forţa de renaştere, inclusiv pentru reconstituirea Statului naţional.[3] Încă nu am ajuns într-un moment ca acela din 1940. Asta nu înseamnă că suntem departe de el, dacă observăm cu atenţie evoluţia politică internă şi internaţională, context în care regretatul mare poet contemporan, Adrian Păunescu, văzând şi simţind ce se întâmplă (1992), atenţiona şi, în acelaşi timp, vedea speranţa în aceeaşi „rădăcină" istorică, NAŢIUNEA: „O, ţara ţăranului mort,/ Ai început s-aduci grâu din import,/ Vezi să nu cumva să te zbaţi/ Să cumperi şi ceva Munţi Carpaţi/ Şi să vină vreun prim ministru dezinvolt,/ Ca să importe ceva Mureş şi ceva Olt ... Ţară-n ţărână sub mână păgână/ Măcar rădăcină să-ţi mai rămână./ Când o fi şi-o fi şi poate ne-om înzdrăveni,/ Să facem din noapte zi/ Şi din moarte nuntă/ În patima cruntă/ Şi să se scoale Neamul/ Şi râul şi ramul/ Şi să se-audă din fiecare sat,/ Ca un ecou fidel şi curat,/ Ca un parastas retehnologizat./ Adevărat, adevărat a-nviat!"[4] Cu fiecare volum de poezii, marele poet Adrian Păunescu a chemat şi a murit chemând: „Deşteaptă-te române!"
Eseul profesorului universitar dr. Lucian Boia, profesor la prima facultate de istorie a României, reprezintă o denigrare a naţiunii române, de la strămoşii reali până în contemporaneitate, a istoriei şi culturii acesteia; din punct de vedere ştiinţific, acest eseu „conferă" autorului compromitere profesională. Este cu atât mai grav cu cât domnia sa, dar nu numai, „formează", într-un asemenea spirit, generaţii de studenţi români, chemaţi şi datori să-şi slujească şi să-şi apere ţara prin adevăr istoric până la sacrificiul suprem. Iar anumite canale media şi editori îl cultivă ca pe un oracol. Până când?

          Iar în final, domnul Boia, printre semnalele de alarmă trase de nenumărate ori în istorie, ca un „istoric" ce nu-şi asumă răspunderea firească atunci când îi aştepţi soluţiile de îndreptare pentru prezent şi pentru perspectivă, ne declară ritos şi supărat pe toţi şi pe toate în ultimul aliniat al eseului: „În ce mă priveşte, n-am nici o soluţie şi nu ştiu dacă există vreuna, în afară de aşezarea lucrurilor în timp. Multe depind de mersul omenirii în ansamblu. N-avem nici cea mai mică idee încotro merge Europa, încotro merge lumea. Competenţa istoricului - şi aceasta, relativă - se opreşte la ziua de azi. Ziua de mâine nu-i aparţine" (s.n.).

Halal etică şi răspunere de istoric!

„A greşi este omeneşte, a persevera în greşeală este diabolic!" (Dicton latin)


POST-SCRIPTUM

Am găsit, aici, un articol interesant (un interviu cu Lucian Boia), Controversatul BOIA – “Minciuna este mitul fondator al României moderne”, articol urmat de comentarii interesante. În opinia mea, atât interviul, cât şi comentariile merită citite.

Nu pot să nu fiu de acord cu multe dintre spusele lui Lucian Boia.

Întrebare: Sunteţi un adept al ideii că perioada interbelică este cea mai fastă din istoria României?
Răspuns: Nu, nu sunt adept al acestei idei. Perioada interbelică văzută ca o epocă de aur a României este o construcţie ideologică de după 1989, când românii trebuiau să îşi găsească un mit fondator anterior. Cred că România nu mergea prea bine în perioada interbelică, cu o singură excepţie, intelectualitatea. Din punct de vedere social erau discrepanţe enorme. România era ţara europeană cu ce mai mare natalitatea, cu cea mai mare mortalitate şi cu cea mai mare mortalitate infantilă. Toate trei sunt semne de subdezvoltare. Şi era ţara cu cei mai mulţi analfabeţi, chiar în comparaţie cu state apropiate, precum Bulgaria. Potrivit recensământului din 1930, doar 57% ştiau carte, iar dintre aceştia 83% nu făcuseră decât şcoala primară. Practic, un român din zece trecuse dincolo de şcoala primară.

Întrebare: Putem în acest context să discutăm de regimul comunist ca regim modernizator în anii ’50?
Răspuns: Proiectul comunist a fost peste tot modernizator. Că a dat-o în bară e altceva, dar proiectul în sine asta şi-a propus. Marx considera că revoluţia comunistă se va petrece acolo unde societatea a atins cota capitalistă cea mai ridicată. Comunismul s-a aşezat însă exact în ţările unde nu ar fi trebuit, ţări care abia intrau pe traseul unei evoluţii mai lungi.

Întrebare: Sunt românii altfel pentru că au beneficiat în foarte puţine ocazii de conjucturi favorabile?
Răspuns: România a fost foarte tare deformată de comunism, dar şi comunismul românesc a fost aşa cum a fost fiindcă s-a aşezat peste România interbelică. Când te uiţi, însă, la uşurinţa cu care românii l-au lăsat pe Ceauşescu să îşi facă de cap, nu mi se pare deloc corect să spui că l-am suportat pe dictator, fiindcă atunci ajungem la o interpretare fatalistă. România e ţara cu una dintre cele mai slabe opoziţii la comunism, chiar dacă au fost oameni care s-au opus. În România nu a existat samizdatul. Intelectualii români au ajuns la un soi de compromis cu puterea, dându-li-se o anume libertate până la un punct dincolo de care nu se putea trece. Aici nu a existat nicio carte publicată clandestin şi nicio opoziţie de amploarea Primăverii de la Praga. Românii nu au cultura rezistenţei şi asta tot din Evul Mediu vine. Ba mai mult, au o cultură a supunerii, de la ţăranul prea supus în faţa boierului, de la domnitorul prea supus în faţa Porţii Otomane. Deci te supui, dar încerci să te descurci, să îl tragi pe sfoară eventual pe cel căruia te supui. Asta nu ţine de conjuctură. Lucrurile astea ţi le faci cu mâna ta. Uitaţi-vă la felul în care s-a ajuns la comunismul dinastic. Românii au înghiţit ca soţul care era conducătorul ţării să îşi împartă puterea cu soţia şi cu fiul. În Europa aşa ceva nu a existat. Să nu mi se spună că a fost o fatalitate. Românii au înghiţit chestia asta care este ruşinoasă şi care ar trebui asumată. Toate astea au dus la o dereglare majoră şi nu am ieşit prea bine din comunism.

Întrebare: Unde s-a greşit în 1989?
Răspuns: Mai întâi, ce mă deranjează este minciuna ca mit fondator al României moderne. Noi încă nu ştim ce s-a întâmplat la revoluţie. Mă mai deranjează desfiinţarea imediată a Partidului Comunist. În felul acesta nimeni nu mai era comunist, dacă nu mai exista partidul. Deşi toată elita noastră îşi are originea în comunism. Toate reperele noastre sunt de dinainte de comunism, iar oamenii care ne conduc sunt moştenitorii sistemului pe care l-au repudiat. Nu mai zic de faptul că se şi lăudau cu o democraţie originală la începutul anilor ’90. Noi am ieşit din comunism complet debusolaţi şi legătura s-a făcut artificial cu România de dinainte de comunism. S-au reconstituit partidele istorice, dar şi asta a fost ceva artificial.

Întrebare: Ar fi fost posibil, în condiţiile date, un proiect de decomunizare?
Răspuns: Nu cred, a fost o dezorientare totală. În plus, există o doză foarte mare de autenticitate în viaţa politică românească. Dacă luăm partidele, vedem că ideologiile lor sunt foarte vagi. Până la urmă partidul care şi-a zis social-democrat şi care s-a lepădat de haina comunistă ca de Satana este în fond continuarea vechiului partid comunist, care în marea minciună nu şi-a mai zis Partidul Comunist şi care a dat şi primii mari îmbogăţiţi ai României post comuniste. Dacă te uiţi la clasa noastră politică, cu excepţiile de rigoare, ce i-a preocupat cel mai mult a fost să se îmbogăţească. Şi în contextul ăsta ideologiile au fost lăsate deoparte. Iar Partidul Democrat, actualul PDL, a pornit ca un partid socialist, a fost în Internaţionala Socialistă şi acum îşi spune de dreapta. S-au transformat peste noapte pentru că rămăsese liber culoarul de dreapta după destrămarea PNŢCD. Reapariţia partidelor istorice a fost şi ea artificială. Coposu a umflat foarte tare PNŢCD şi pe urmă am văzut cum s-a dezumflat. Iar PNL a avut o ideologie ceva mai bine pusă la punct, dar acum a lăsat-o la garderobă, prin fuziunea cu partidul acela echivoc din jurul Antenei 3 şi al lui Dan Voiculescu.

Întrebare: De ce credeţi că societatea românească nu reacţionează în niciun fel în faţa unor astfel de lucruri?
Răspuns: Pentru că românii au cultura tăcerii, iar exploziile sunt o dată la o sută de ani. Am avut o explozie la 1907, alta în 1989. Ideal ar fi să nu ai asemenea explozii, ci o conştiinţă civică astfel încât lucrurile să se regleze în permanenţă. Când s-au redus salariile bugetarilor ar fi trebuit să existe reacţia oamenilor. Dar românii sunt apatici, nu reacţionează. În ţările occidentale au fost reduceri mult mai mici şi am văzut manifestaţii-monstru. În Franţa nu ar îndrăzni nimeni să reducă salariile cu 1% că ar fi o nouă revoluţie.

Întrebare: Dumneavoastră cum aţi interpretat desfăşurarea de forţe din jurul referendumului?
Răspuns: E clar că Băsescu a interpretat într-un mod autoritar Constituţia şi şi-a pus oameni cheie în diverse posturi, dar nici ceilalţi nu au fost mai prejos. Cred că a fost o lovitură de stat în aceeaşi măsură în care şi Băsescu a fost un dictator. Adică e tot comedie românească. Diferenţa este că Băsescu a adunat sistematic tot mai multă putere în ani de zile, respectând formal regulile, pe când cei care au vrut să îi dea jos au făcut nişte lucruri în câteva zile. Iar modul lor de acţiune a fost frapant, factorul timp a contat foarte mult. Când toate sunt dereglate, sigur că şi jocul e incorect de o parte şi de alta. Eu nu văd, însă, marile proiecte în niciuna dintre tabere. Ce nu îmi place este modul ăsta de umilinţă combinat cu şmecherie.

Întrebare: Vă referiţi la ceva anume?
Răspuns: Mă gândesc cum a fost chemat Ponta la Bruxelles şi i-au fost puse în faţă cele 11 reguli. Păi credeţi că dacă ar fi fost Polonia s-ar fi dus primul ministru? E o notă proastă pentru România care arată complexele noastre de inferioritate. Spre deosebire de noi, Polonia are complexe de superioritate, nu întotdeauna cele mai sănătoase, dar mai bune decât cele de inferioritate. Sau a fost episodul în care ministrul de externe britanic l-a convocat pe Ponta la aeroport şi el s-a dus. E incredibil aşa ceva, cum poate un ministru de externe să convoace un prim-ministru?

Întrebare: Apreciaţi, mai degrabă, un om politic de tipul Traian Băsescu, mai bătăios?
Răspuns: Băsescu are mai multă personalitate şi nu cedează aşa de uşor, dar are alte defecte. Este totuşi autoritarismul lui, favoritismul cu persoanele pe care le-a pus în diverse funcţii şi un stil cam golănesc care este incompatibil cu funcţia prezidenţială.

Întrebare: Mai surprindem aici o bucăţică de românism, în sens negativ?
Răspuns: (…) România rămâne ţara cu cei mai mulţi locuitori în mediul rural, la noi sunt 45%. În ţările occidentale procentul este 10% cel mult. Oamenii ăştia nu au devenit cu adevărat orăşeni, iar satele şi-au pierdut tradiţiile. Aşa s-a alimentat mahalaua, populată de indivizi care nu sunt nici orăşeni, nici ţărani, în care nu ai nici cultură urbană, nici tradiţie rurală.

Întrebare: N-avem o cultură a intelectualului critic faţă de tot spectrul politic?
Răspuns: Mai curând avem o cultură a intelectualului dependent de putere şi care încearcă să intre în graţiile puterii. Asta s-a văzut şi în comunism. (…) e greu să găseşti intelectuali care să nu se exprime fie pro, fie contra lui Băsescu, de exemplu. Sunt foarte puţini cei care văd neregulile şi într-o zonă şi în cealaltă. Nu prea avem exerciţiul ăsta. Un exemplu este cum cei mai mulţi dintre intelectuali se aliniază în spatele lui Carol al II-lea la instaurarea dictaturii regale. Pe urmă, în ’40, îi vedem pe toţi cum îl abandonează. Este şi o carenţă a intelectualilor.

Întrebare: Credeţi că a fost un lucru bun condamnarea comunismului în 2006?
Răspuns: Nu cred că a fost un lucru rău, aş exagera dacă aş spune asta, dar cred că a fost un lucru fără importanţă. Când declari solemn în Parlament că regimul a fost ilegitim şi criminal, aş avea unele rezerve. Sigur că a fost, dar nu a fost doar atât. Eu aş veni cu o caracterizare mai nuanţată şi mai subtilă. Şi, culmea ipocriziei, treaba asta o fac şi o votează în Parlament chiar urmaşii comunismului. Te-ai fi aşteptat ca din acţiunea asta să iasă ceva, dar nu a ieşit nimic. Mie mi se pare că a fost doar multă ipocrizie. La fel cu legea lustraţiei, alt caraghioslâc, care avea rost imediat după ’89, când ar fi realizat o ruptură faţă de regimul comunist. Dar acum?!

Întrebare: Ar fi fost o soluţie viabilă revenirea la un regim monarhic?
Răspuns: Da, ar fi fost o soluţie, dar una iluzorie. Discutăm utopic, aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla pentru că românii nu voiau aşa ceva. Românii fuseseră învăţaţi că monarhia e depăşită, că republica e soluţia. Şi românul a acceptat, fără prea mari probleme de conştiinţă.

Întrebare: Mai este monarhia o soluţie acum?
Răspuns: Nu cred. Când s-a rupt firul e greu să mai revii. Monarhia înseamnă o anume continuitate într-o tradiţie. În orice caz, cu Regele Mihai nu se mai pune problema. Iar ce urmează după, ce încearcă Radu Duda, mi se pare derizoriu. După Mihai s-a petrecut o ruptură şi nu cred că se mai poate conta pe cei din actuala familie.

Întrebare: Vedeţi vreun proiect de ţară în momentul de faţă pentru România?
Răspuns: Nu văd niciun proiect de ţară.

Întrebare: Sunteţi categoric…
Răspuns: Se întâmplă că proiectele noastre sunt dependente de mersul Uniunii Europene. Or eu nu văd niciun proiect pentru UE. E criză, e o perioadă de derută. Plus că nu cred să fie vorba doar despre o criză financiară, ci despre o criză de civilizaţie, o criză identitară. Se împart cărţile altfel, se petrec nişte mutaţii în întreaga lume, este o întorsătură în istoria lumii. Se schimbă toate datele. E ceva ce seamănă, dacă vreţi, cu epoca prăbuşirii Imperiului Roman. Se duce o lume şi se ridică altă lume. Istoria merge tot mai repede şi se schimbă tot mai mult. Nu ştim ce se va întâmpla până la urmă cu construcţia europeană.

Comentarii la interviul din care am citat:

Comentariu: [domnul Boia] „Traduce angoasele, neputințele, dar mai ales mediocritatea unor conducători, ca fiind, ATRIBUTE GENERALE ALE UNUI POPOR INTREG.” (…)

Comentariu: Cazul Lucian Boia. Demitizarea demitizatorului

 Pentru moldoveniştii de la Chişinău Lucian Boia a fost o mană cerească nesperată. Un profesor de istorie de la Universitatea din Bucureşti care să hăcuiască fără milă istoria românilor! – mai rar aşa pleaşcă. Nu e de mirare că paragrafele „tari” ale lui Lucian Boia sunt citate copios în orice tratat moldovenizator de la Chişinău.

 Cartea lui Lucian Boia „Istorie şi mit în conştiinţa românească” are o componentă propagandistică peste care îmi este greu să trec. Din 1997 şi până azi a fost re-editată de 7 ori! Ultima ediţie este chiar din 2012. Aici sunt două posibilităţi: ori românii se bat prin librării pe cartea lui Lucian Boia, ori editura Humanitas ţine cu tot dinadinsul să ne-o vâre pe gât. (…)

În tot acest cor lipsit de sens a trecut (aproape) neobservată cartea profesorului Ioan-Aurel Pop „Istoria, adevărul şi miturile”, apărută într-o singură ediţie la Editura Enciclopedică în anul 2002. Ioan-Aurel Pop aplică o critică necruţătoare aproape fiecărui rând din cartea lui Lucian Boia. Citind volumul profesorului Pop de multe ori nu mi-am putut stăpâni hohotele de râs: Lucian Boia este demascat ca un autor inconsecvent şi paradoxal în chiar cadrul raţionamentului său. În plus, profesorul Pop aduce în discuţie un aspect extrem de interesant: în 1976 Lucian Boia a scris un amplu articol în care afirmă exact opusul celor spuse în cartea „Istorie şi mit în conştiinţa românească”! Apare astfel întrebarea când a spus ceea ce credea cu adevărat Lucian Boia: în 1976 sau în 1997? Şi ce îl califică pe Lucian Boia să îi tăvălească la grămadă pe toţi istoricii români din perioada comunistă pentru exact aceleaşi fapte de care el însuşi se face vinovat (adică una a spus în perioada comunistă, alta după aceasta)?

 Cert este că volumul profesorului Ioan-Aurel Pop nu a beneficiat de aceeaşi avalanşă de re-editări de care a beneficiat cel al lui Lucian Boia. Mai mult, nu ştiu ca Lucian Boia să fi răspuns vreodată criticii extrem de întemeiate aduse sine ira et studio de profesorul Ioan-Aurel Pop.

 În sfârşit, cartea lui Lucian Boia a lansat în societatea românească o teză teribil de nocivă: „istoria românilor? nu există dom’le! am fost nişte pădureţi călcaţi pe cap de primii veniţi, n-au existat nici un fel de victorii, au fost toate inventate de comunişti!” Celor care au căzut în capcana acestei teze le recomand să citească volumul profesorului Ioan-Aurel Pop „Istoria, adevărul şi miturile” pentru a se lămuri asupra adevăratei valori a cărţii lui Lucian Boia „Istorie şi mit în conştiinţa românească”.

Chiar este România altfel?!?!  
 Cartea lui Lucian Boia „De ce este România altfel” nu este altceva decât o păcăleală de marketing. Nu este nici prima, nici ultima. Humanitas pare că s-a specializat în „bombe” cu iz de tabloidizare culturală. Lucian Boia a primit o replică documentată la minunea „Istorie şi mit în conştiinţa românească”. Neagu Djuvara a primit şi el o replică la fel de documentată la „Thocomerius – Negru vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti”. Nici una din corecţiile aduse nu a primit mediatizarea de care s-au bucurat bombele tabloide cu pretenţii culturale iniţiate de Humanitas.

 Recidiva lui Lucian Boia „De ce este România altfel” sare însă dincolo de orice limite. 

Conform sintezei lui Matei Udrea, Lucian Boia încearcă să argumenteze că:
 • românii sunt o rasă inferioară,
 • România e un stat artificial, care n-ar trebui să existe,
 • locuitorii acestor meleaguri suferă de un retard istoric, cultural, educaţional şi de orice altă natură, imposibil de surmontat

 (Critica lui Matei Udrea integral pe Adevărul.ro)

 De ce face Lucian Boia toate astea? Îmi vine greu să înţeleg. Dar românii chiar sunt altfel: sunt foarte toleranţi.

Comentariu foarte interesant: De ce nu este România altfel. Adevărurile lui Lucian Boia :

 Câteva afirmaţii făcute de Lucian Boia în cartea „De ce este România altfel“ nu corespund realităţii. 
Volumul încearcă să argumenteze că
a) românii sunt o rasă inferioară,
b) România e un stat artificial, care n-ar trebui să existe,
c) locuitorii acestor meleaguri suferă de un retard istoric, cultural, educaţional şi de orice altă natură, imposibil de surmontat.

În cele ce urmează, am redat cu bold câteva dintre argumentele şi concluziile inexacte / exagerate / inventate de care Boia, un istoric altfel rezonabil, s-a folosit în construcţia sa, apoi datele ştiinţifice care-l contrazic.

1. România e neguvernabilă încă de la începutul începuturilor, romanii, prin Traian, au făcut o greşeală când au cucerit Dacia, eroarea fiind repede reparată, în secolul următor, de Aurelian, care s-a retras pe linia Dunării.

          Cucerirea Daciei a însemnat salvarea Imperiului Roman intrat în criză economică. De la cronicarii romani au rămas mărturii care spun că, după căderea Sarmizegetusei, o bogăţie nemaivăzută s-a revărsat asupra Romei. Conform arheologului britanic Julius Bennett, numai comoara lui Decebal luată de romani s-a ridicat la 226.800 kilograme de aur şi 453.600 kilograme de argint.
            Se estimează că Dacia a contribuit apoi, anual, cu 700 de milioane de denari (monedă de argint care cântărea 3,1 grame) la economia romană. Echivalată cu valoarea banilor din 2011, suma pompată în venele imperiului de Dacia se cifra la peste 2,5 miliarde de dolari anual, istoricii remarcând că eroarea despre care vorbeşte Lucian Boia a dus la revitalizarea economiei în Europa romană şi la apariţia a numeroase noi oraşe pe parcursul întregului imperiu.

2. În Dacia cucerită nici măcar n-au ajuns romani adevăraţi. Majoritatea zdrobitoare a coloniştilor cu care a fost populată provincia au fost aduşi din regiuni periferice ale imperiului. De aceea legătura actualei populaţii din România cu latinitatea e mai degrabă una imaginară.

 Istoricul Vlad Georgescu a inventariat cele 3.000 de nume descoperite în inscripţiile care corespundeau perioadei respective din Dacia romană şi a stabilit că 74% dintre acestea erau latine, 14% greceşti şi doar 12 la sută „barbare“ (ilirice, celtice, semitice etc). E greu de stabilit procentul de romani get-beget din Dacia ocupată, dar ideea (subliminală) a lui Boia, că alte provincii ar fi fost colonizate numai cu nativi italici, e absurdă. Nici o populaţie de zece ori mai mare decât cea din Roma la vremea respectivă n-ar fi ajuns pentru a coloniza toate teritoriile cucerite, mai ales că Imperiul Roman se estima că ajunsese, la 11 ani după cucerirea Daciei, la peste 88 de milioane de locuitori. În fapt, la ora la care Dacia a fost cucerită, romanii realizaseră deja prima globalizare din istorie, însuşi împăratul Traian fiind de origine spaniolă.

3. Limba română este cel mai puţin latină dintre toate limbile romanice.

 În 1949, lingvistul italo-american Mario Pei, pornind de la părerea larg răspândită că limba română este cea mai apropiată de latină ca structură dintre toate urmaşele acesteia, a făcut un studiu bazat pe fonologie, inflexiune, sintaxă, vocabular şi intonaţie şi a ajuns la următoarea ierarhizare (cu cât este procentul mai mare, cu atât limba respectivă e mai îndepărtată de latină):

1. sardiniana – 8%,
2. italiana – 12%,
3. spaniola – 20%,
4. româna – 23,5%,
5. occitana – 25%,
6. portugheza – 31% şi
7. franceza – 44%.

Aşadar, româna nu e nici „cea mai latină“, nici „cel mai puţin latină“, această poziţie revenind, de departe, francezei (lucru uşor sesizabil, de altfel, pentru oricine).
 Lexicul limbilor română şi italiană (cea mai apropiată de latină dintre limbile romanice majore) este similar în proporţie de 77%.

4. Ţările române sunt ultimele apărute în Europa, în secolul al XIV-lea, întârziere care explică faptul că suntem la coada continentului din toate punctele de vedere.

Conform convenţiei generale, Voievodatul Moldavia s-a fondat la 1334 şi avea capitala la Baia. Cât priveşte Ţara Românească, Diploma cavalerilor ioaniţi menţiona, la 1247, că pe acel teritoriu erau patru voievodate: ale lui Ioan, Farcaş, Seneslau şi Litovoi. Sunt, într-adevăr, printre ultimele formaţiuni statale apărute în Europa, dar, din punct de vedere strict statistic, nu ultimele. La începutul secolului al XIV-lea, cavalerii ordinului teuton luptau déjà, de multe decenii, împotriva triburilor baltice păgâne. Samogiţia a fost ultimul teritoriu creştinat din Europa, în secolul al XV-lea. 

Aşadar, acest argument nu este, istoric, valabil.
 În plus, chiar dacă ar fi, nu explică nimic. În această logică, SUA, Canada şi Australia ar trebui să fie acum printre cele mai înapoiate state din lume, deoarece au fost colonizate şi au devenit independente de curând. În aceeaşi categorie ar trebui să intre Chile şi Uruguay, din America Latină. Şi invers, revenind pe Bătrânul Continent, ar trebui ca Grecia şi Italia să fie cele mai dezvoltate ţări din lume (la bătaie cu Iran, Egipt, India, Irak şi China), deoarece acolo s-au dezvoltat primele civilizaţii din istorie.

4. Universitatea din Bucureşti s-a înfiinţat cu 500 de ani în urma celei de la Praga, de exemplu, de aceea nu putem concura cu restul Europei ca nivel de educaţie şi instruire.

Massachusetts Institute of Technology, din Statele Unite, lider mondial în clasamentul universităţilor conform criteriului Quacquarelli Symonds ( http://www.topuniversities.com/university-rankings/world-university-rankings ), a fost deschisă publicului în 1865, un an după Universitatea Bucureşti şi, de asemenea, 500 după cea din Praga. Cinci dintre primele instituţii de învăţământ din lume sunt americane şi au fost fondate, toate, cu sute de ani după cea cehă. Pe de altă parte, KAIST (Korea Advanced Institute of Science & Technology), înfiinţată în 1971 (acum doar 42 de ani!), ocupă locul 63 în lume, iar Universitatea din Bologna, cea mai veche din lume (anul 1088), e abia pe locul 194. Universitatea Carol, cu care ne compară Boia şi care a fost înfiinţată în 1348, ocupă locul 286 în lume. După cum se poate observa din rândurile de mai sus, dar şi din site-ul al cărui link l-am dat, nu există nicio legătură între vechimea instituţiilor de învăţământ şi performanţele actuale ale acestora, aşa cum susţine Boia.

Argumentul folosit în carte e irelevant chiar dacă lărgim cadrul discuţiei la nivelul întregii societăţi. Coreenii, japonezii, israelienii au printre cele mai performante sisteme de învăţământ din lume, deşi au luat startul cu aproape un mileniu în urma Italiei, Franţei şi Spaniei.

5. Tot ceea ce este cât de cât bun în România, tot progresul (atât cât este), îl datorăm străinilor. Carol I a fost cel mai mare conducător al ţării, edificiile arhitectonice de calitate au fost ridicate de francezi. Concluzia lui Boia: românii n-au fost şi nu sunt capabili de nimic, iar fără minorităţile evreiască şi germană, lucrurile ar fi stat şi mai rău.

Importul de cultură s-a produs în toate civilizaţiile continentale. Hughenoţii persecutaţi în Franţa au modernizat Berlinul la începutul secolului al XVIII-lea, Renaşterea franceză a venit din Italia, italienii – la rândul lor – şi-au început revirimentul când au intrat în contact cu arabii şi bizantinii. Şi tot aşa. Fiecare a început de undeva. Aşa curge istoria. Fenomenul se numeşte aculturaţie. Şi, dacă românii au învăţat în secolul al XIX-lea de la profesorii, arhitecţii, guvernantele şi meseriaşii francezi, englezi şi nemţi, au fost apoi capabili să dea înapoi lumii genii precum Brâncuşi, Cioran, Eliade, Ionesco, Palade.

Cât îl priveşte pe neamţul Carol I – cel despre care autorul „a auzit“ (argument bizar în condeiul unui istoric care se respectă) că ar fi fost declarat cel mai mare român, dar organizatorii sondajului ar fi măsluit rezultatele –, prezenţa lui pe tronul României a fost cu adevărat providenţială, dar nu demonstrează, de asemenea, nimic. Cu foarte mici pauze, spaniolii au, de 500 de ani, regi străini (dinastia de Habsburg şi, apoi, de Bourbon, din aceasta din urmă făcând parte, de altfel, şi actualul suveran, Juan Carlos), statele ruseşti au fost înfiinţate de vikingi, iar ţarul Petru cel Mare se revendica având strămoşi germani. De 400 de ani, suedezii sunt conduşi de familii domnitoare cu origini germane şi franceze, momentul de maximă glorie fiind atins la 1700, sub conducerea regilor proveniţi din Bavaria. Aşadar, concluzia conform căreia românii le sunt inferiori celorlalte naţiuni pentru că au reuşit independenţa şi intrarea în modernitate sub un rege neamţ este bizară.

6. Românii, spre deosebire de celelalte ţări din regiune, s-au lăsat convertiţi la comunism fără să se opună. Au cooperat şi s-au adaptat obedienţi la regimul sovietic, în loc să-l înfrunte, ceea ce arată duplicitatea şi laşitatea acestui popor.

Este, poate, cel mai dureros neadevăr, cu atât mai mult cu cât Lucian Boia a trăit perioada comunistă de la un cap la altul. Istoricul răsuceşte la 180 de grade istoria, ştergând cu buretele numărul enorm de martiri ucişi de comunişti, epurările şi aruncarea în temniţe a sute de mii de oameni, uită alte sute de mii care au fost nevoiţi să fugă din ţară, decapitarea unei întregi naţiuni prin exterminarea, alungarea sau „reeducarea“ celor care au condus-o.

 Nu e vorba doar de intelectualitate, de politicieni şi de preoţime, ci şi de oamenii simpli. Au existat revolte înăbuşite cu tunul (Nicolae Ceauşescu a participat activ la masacre!) ale ţăranilor care se opuneau colectivizării. Comunismul s-a făcut în România şi cu concursul nemijlocit al minorităţilor (numeroşi evrei şi maghiari la vârf) şi al drojdiei societăţii (infractorii, golanii oraşelor şi pleava satelor cooptate în Partid, Miliţie şi Securitate).

 Specialiştii în domeniu au tras concluzia că România (ca şi URSS) a fost victima unui experiment social făcut pe un întreg popor. Niciuna dintre ţările ocupate de ruşi în 1944-1945, cu excepţia germanilor, n-a suportat o campanie atât de violentă de distrugere a tuturor reperelor şi simbolurilor precum românii.

 Un alt eveniment major uitat: nicăieri în Europa de Est nu mai e o altă ţară unde să fi existat rezistenţă armată împotriva regimului comunist încă aproape 20 de ani după încheierea războiului, aşa cum s-a întâmplat în România!

 Teza din cartea lui Lucian Boia despre adeziunea poporului român la comunism nu e nimic altceva decât versiunea propagandei oficiale comuniste de până în 1989.

7. În anii 1970-80, poporul român se adaptase perfect la noua realitate comunistă, nu mai existau proteste chiar dacă Securitatea se „înmuiase“.

După epurările de o violenţă extremă, cu sute de mii de victime, de până la mijlocul anilor ’60 (opoziţia fiind, practic, exterminată în România), riposta a devenit, evident, mai slabă şi dezorganizată. Partizanii din munţi fuseseră ucişi, liderii politici muriseră în puşcării, regele – alungat, intelectualitatea emigrase sau fusese „reeducată“ la Canal. Cu toate acestea, răbufnirile au continuat. Minerii din Valea Jiului în 1977 şi muncitorii din Braşov în 1987 au înfruntat un regim care – s-a dovedit şi în 1989 – era decis să înăbuşe în sânge orice opoziţie.

 Cât priveşte pasivitatea Securităţii, Lucian Boia ar trebui să le spună acest lucru urmaşilor inginerului Gheorghe Ursu, ucis în bătaie în arest, sau prietenilor istoricului Vlad Georgescu, iradiat la München şi mort de cancer galopant – ca să ne rezumăm la doar două exemple din perioada târzie a comunismului. Despre metodele prin care poliţia politică îi lichida pe opozanţii regimului din interior şi din exterior se poate citi pe larg în cartea „Orizonturi roşii“, a lui Mihai Pacepa, fost comandant al Securităţii fugit în SUA în 1978.

8. Protestatarii de la ultimul miting al lui Ceauşescu nu ştiau nici ei prea bine ce vroiau.

 Atât a înţeles Lucian Boia din ceea ce s-a întâmplat atunci, în decembrie 1989, în Bucureşti. Că oamenii care şi-au învins frica şi au murit la Intercontinental şi pe Magheru nu ştiau ce-i cu ei acolo.

9. În finalul broşurii, ca un corolar, se afirmă, argumentându-se cu „ştiri“ luate de la posturile TV, că „până şi Bulgaria“ este mai avansată decât România. Statul vecin e dat de Lucian Boia drept exemplu de progres.

 Actualul preşedinte al Bulgariei a fost bodyguard, asigura paza interlopilor înainte de a fi propulsat în funcţia actuală. Atât.

Legende urbane, complexe, stereotipuri, prejudecăţi

 Cu mare succes la public, mediatizat intens, eseul „De ce este România altfel“ se abate sever de la principiile pe care chiar Lucian Boia le-a enunţat în alte cărţi ale sale. Istoricul a valorificat, în cele 120 de pagini, principalele legende urbane, complexele, stereotipurile şi prejudecăţile pe care românii le au despre ei înşişi, alimentându-le cu pseudoargumente. Opera sa de până acum demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că Lucian Boia ştia adevărul când a scris acest eseu.

P.S.1 Nu ar fi fost importante rândurile din „De ce este România altfel“ dacă semnătura ar fi fost a unui oarecare. Lucian Boia scrie însă cărţi de specialitate şi este profesor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti. Instituţie de învăţământ superior care se clasează pe locul 601 în lume.

P.S.2 Acest material a fost publicat pe blogul http://mateiudrea.wordpress.com

 P.S.3   Aceste rânduri sunt scrise la aproape o zi după postarea materialului şi cred că sunt necesare pentru că discuţiile dintre cititori, pe forum, au luat uneori o altă direcţie faţă de cea dorită de mine. După cum o spune şi titlul, dar şi textul, ceea ce am încercat să arăt este că tezele lui Lucian Boia sunt eronate şi că, pur şi simplu, România NU este altfel decât celelalte state ale lumii. România nu este nici mai frumoasă, nici mai urâtă, românii nu sunt nici mai mari, nici mai mici, nici mai proşti, nici mai deştepţi, pur şi simplu sunt normali. Iar observaţiile lui Lucian Boia sunt valabile pentru foarte mulţi alţii, din toate colţurile lumii, dintr-un singur motiv: aşa curge istoria, nu există nici un blestem şi nici o binecuvântare, totul e scris de mâna oamenilor. Aşadar, niciun naţionalism şi niciun complex: viitorul arată aşa cum alegem să ni-l facem noi şi România nu e “mai altfel” în nicio direcţie. În plus, teza inferiorităţii unor rase sau popoare faţă de altele a dispărut (sau ar fi trebuit să dispară) acum foarte mult timp.


POST-SCRIPTUM

Comentarii: aici