„De la neştiinţă şi rea credinţă, la abandonarea răspunderii”, de conf. univ. dr. G. D. Iscru

Din blogul domnului Dan Culcer, asymetria-anticariat.blogspot.ro   , 

am aflat de un articol excepţional, prin conţinut şi prin curaj, al domnului conf. univ. dr. G. D. Iscru, articol având ca titlu  „De la neştiinţă şi rea credinţă, la abandonarea răspunderii” şi ca subtitlu „Pe marginea noului eseu al domnului Lucian Boia: „De ce este România altfel?" Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, dar nu numai”.

Articolul a apărut în „REVISTA ART-EMIS ACADEMY. Magazin literar-artistic şi de opinie”.

          Domnul Iscru polemizează cu fostul student al domniei sale, Lucian Boia, dându-i o binemeritată lecţie de ştiinţă a istoriei şi de morală. Stimă, domnule profesor !

          De peste 20 de ani mă tot întreb: unde sunt marii noştri specialişti în istorie, în economie ? În general, unde sunt competenţele autentice, unde sunt patrioţii ? De ce nu sar în apărarea ţării aflate în primejdie, a identităţii noastre naţionale, culturale ?

          Prea puţini şi destul de târziu au avut curajul să se angajeze în prima linie. I-au lăsat pe oportunişti, pe trădători, pe intelectualii-curve să sape adânc la temelia ţării, pentru a pune acolo dinamita. Foarte periculoşi sunt aceia care pervertesc minţile tinerilor, care prin manipulare le distrug sistemul imunitar al spiritului, le distrug sistemul de valori. Manualele alternative de „istorie” au lucrat eficient, ca şi strădaniile „demitizante” ale acestui Lucian Boia, răsfăţatul unor edituri post-decembriste cu un program editorial evident antinaţional. Nu sunt pentru cenzură, dar, vă rog, daţi-mi şi mie exemple de lucrări publicate la Humanitas, fosta Editură Politică, privatizată de Liiceanu, lucrări care să constituie, în cadrul pluralismului, replici la demersuri precum cel al lui Lucian Boia ! Unde este pluralismul opiniilor, al concepţiilor în politica editorială clocită de Liiceanu ?

          Înţeleg drama profesorilor de istorie, îndeosebi a celor mai în vârstă, care nu au început să profeseze având  minţile spălate de universitari precum Lucian Boia. Eu însumi am grave probleme morale. Suntem constrânşi, prin planurile de învăţământ, prin programele şcolare să fim „colaboraţionişti” ai acestui sistem politic antidemocratic şi antinaţional. Dar, cât timp mai avem dreptul la liberă exprimare, trebuie să le oferim elevilor noştri şi alte informaţii, corecte, pentru a le forma şi antrena discernământul, atrăgându-le atenţia asupra distincţiei dintre discursul oficial, util lor pentru promovarea în cadrul acestui sistem (promovarea examenelor etc.), şi informaţiile alternative, care nu trebuie să fie constrângătoare şi nici măcar să conteze în evaluarea răspunsurilor în note. Elevii trebuie încurajaţi să recepteze aceste informaţii alternative cu simţ critic (dar nu în manieră Gică-Contra), folosind, dacă au, contraargumente. Numai aşa ne salvăm şi pe noi şi-i salvăm şi pe ei. Altfel, vom ajunge din nou prizonieri, ca atunci când predam istoria ca omagiu adus lui Nicolae Ceauşescu. Iar dacă se va produce minunea unei revoluţii, autentice, ce vom spune ? Ne vom scuza din nou, „Ştiţi, aşa era sistemul de atunci, nu puteai să mişti în front ?!” Cine se scuză se acuză. Libertatea în vitrină (vitrina propagandei) este un nonsens. Libertatea există doar dacă o exerciţi şi doar în măsura în care o exerciţi (Adrian Păunescu).

          Stimă pentru domnul profesor Iscru şi pentru toţi intelectualii de mare valoare care se angajează pentru apărarea patriei aflate în primejdie.

          Mai spun ceva despre acest Lucian Boia. Nu sunt, în principiu, împotriva demitizărilor. Uneori miturile pot hrăni prejudecăţi periculoase şi atunci demitizarea constituie o terapie. Cu condiţia ca demitizarea să fie utilizată ca o metodă ştiinţifică, aşadar exclusiv în slujba adevărului. Dar când „demitizezi” conducându-te după un program ideologic perfid, atunci se cheamă că faci manipulare. În locul unor mituri, poate benefice, instalezi alte mituri, pervertitoare. Luaţi lista lucrărilor „demitizante” ale lui Lucian Boia şi veţi vedea că ele sunt orientate ideologic. Abia dacă îngaimă, într-o lucrare a sa, un discurs „demitizator” la adresa capitalismului.

          Închei re-amintind (a câta oară ?) o tangenţă cu Lucian Boia. A venit la Slobozia, pentru a-şi lansa un volum de „demitizări”. L-am întrebat ce reflecţii îi provoacă acest aforism al lui Lucian Blaga: „Omul astăzi îşi arde idolii, - pentru ca mâine să se închine cenuşei lor, dacă nu va găsi alţii cu care să înlocuiască pe cei vechi”. Nu mi-a răspuns. Nu ştiu de ce, aş putea doar să exprim ipoteze.

Reproduc, în continuare, articolul domnului profesor Iscru:

De la neştiinţă şi rea credinţă, la abandonarea răspunderii

Conf. univ. dr. G. D. Iscru   

Miercuri, 10 Aprilie 2013 09:37

„Voim Statul naţional, nu Statul cosmopolit, nu America dunăreană./ Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi". (Mihai Eminescu)

- Pe marginea noului eseu al domnului Lucian Boia: „De ce este România altfel?" Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, dar nu numai –

          Ca titrat universitar în domeniu, atunci când te decizi să apreciezi, într-un eseu, istoria întreagă a unei ţări, trebuie ca, în prealabil, să fi făcut dovada ştiinţifică a cunoaşterii „subiectului". Adică, să fi parcurs „materia" cu cărţi sau, de la înălţimea titlului, să fii autorul unei sinteze asupra veacurilor sau chiar mileniilor ei de istorie. Deci, să nu-ţi trimiţi ştiinţa „la înaintare" prin eseuri, „justificându-te", în plus, cu „parcurgerea grăbită" şi grăbindu-te să tragi concluzii nefondate, să faci caracterizări generale, să lauzi sau să incriminezi „pe ansamblu". Iar când te decizi să „demitizezi" secole de istorie - cum a început-o în forţă domnul Boia după 1989! -, trebuie să ştii mai întâi, cel puţin, ce este acela un mit şi să stăpâneşti metodologia abordării lui. Căci popoarele, domnule Boia, şi-au creat - firesc! - mituri în jurul unor idei benefice şi al unor personalităţi înţelepte care au făcut bine oamenilor. A existat, chiar la începutul istoriei lor, o epocă mitologică, care prezintă un mare interes şi îţi face plăcere s-o cunoşti, nu s-o respingi. Iar ştiinţa noastră „burgheză", domnule Boia - lingvistica, istoria -, a putut să comită şi erori, multe şi unele grave - „defilee de erori", cum a spus-o un erudit în domeniu (Gabriel Gheorghe), îndeobşte ignorat însă de „ştiinţifici" -, deci n-a creat mituri în cele, incriminate de dumneavoastră, „două secole de mitologie naţională", cum ziceţi, ci a comis şi erori, chiar falsuri majore, cum a fost, de pildă, falsificarea identităţii noastre naţionale, ba a influenţat şi factorul politic care i s-a ataşat cu uşurinţă. La rândul său, comunismul n-a creat mituri, n-a produs „,mitologie ştiinţifică", cum iarăşi ziceţi, ci, prin propaganda halebardierilor lui, din dictatori vicleni şi chiar sângeroşi a făcut genii „în serie".

          Şi încă e bine să ştiţi că un om de ştiinţă responsabil nu-şi repudiază ţara „per total", cum a făcut-o, de pildă, Emil Cioran - pe care unii, după 1989, şi l-au luat ca idol -, fapt pentru care, conştientizându-şi culpa majoră, şi-a trăit, efectiv, drama bătrâneţii sale. Vă cunosc, d-le Boia. Mi-aţi fost student o vreme. Şi eraţi un student capabil. Promiteaţi a fi un om de ştiinţă veritabil. Dar spre sfârşitul studenţiei şi îndeobşte după 1989, după ce aţi abandonat carnetul roşu aţi luat „altă cale", de critică „nimicitoare" a istoriei şi istoriografiei naţionale prin... eseuri. Şi aţi antrenat şi pe alţii. Ca un fost dascăl, v-am citit cărţile începutului, dar când am înţeles mai bine ce cale aţi luat, am renunţat să vă mai citesc. La studierea acestui ultim eseu însă m-a determinat o recentă „dezbatere electorală" la un post central de televiziune - pusă, nu întâmplător, în ajunul zilei naţionale -, „dezbatere" în care editorul dvs., Gabriel Liiceanu, poate influenţat mai demult de celebrul Eugen Ionesco - căruia îi reeditase o carte cu un titlu imposibil (Război cu toată lumea!); mai nou, poate influenţat şi de noul eseu al dumneavoastră şi de altele, multe, pe care vi le-a editat şi reeditat, a pus pistolul în „mâna" naţionalismului, ca în mâna unui asasin în serie! Iar la eseul dvs., dânsul şi alţi doi parteneri ai „dezbaterii" făceau trimiteri ca la un clasic în viaţă.

          Domnule Boia, să vă învinuiesc că în acest din urmă eseu aţi „expediat" istoria strămoşilor noştri reali împotriva evidenţelor din izvoarele istorice pe care, în graba „parcurgerii" materiei le-aţi „uitat"? Nu, nu vă învinuiesc. Ci adaug, chiar în „sprijinul" dumneavoastră, că aşa au făcut şi alte feţe mai „subţiri" şi de rang înalt, care, ca şi dvs., văd în Dacia edenică zona barbariei şi a întunecimii, aproape de animalitate..., civilizaţia antică restrângându-se - evident, nu? - la „lumea greco-romană". Or, dumnule Boia, cum a spus-o acelaşi erudit, citat mai sus, Dacia noastră a fost, în Europa - precum confirmă izvoarele istorice abordate profesional şi responsabil! -, „polul civilizaţiei şi al spiritualităţii" (s.n.). Iar despre această patrie a poporului primordial - arienii/pelasgii -, un alt erudit, „pui de dac" din Haţeg, Miron Scorobete, poet şi om de ştiinţă, ne-a dat o capodoperă, „Dacia edenică", nume deja intrat în „circuit", alături de celelalte nume sublime: „Ţara Zeilor", „Ţara Soarelui", carte aflată la a doua ediţie iar o a treia ediţie este gata pentru tipar. Mai adaug, tot în „sprijinul" dumneavoastră, că însuşi Ministerul de resort, conformându-se unor „sugestii" „mai înalte", din „alternativele" celui mai important manual de profil al învăţământului preuniversitar (clasa a XII-a), „coordonate" de titraţi universitari, „manuale alternative" editate în anul „de referinţă" 2007 - an în care „demnitari" ai Neamului ne-au cedat şi Suveranitatea naţională cu de la ei putere -, Ministerul, deci, a eliminat, pur şi simplu, istoria strămoşilor noştri reali. Astfel ca elevii, dar şi educatorii lor - profesori, părinţi, bunici, fraţi şi surori mai mari, prieteni şi cunoscuţi -, ca şi orice om care mai vrea să mai cunoască şi „ceva" istorie, să înveţe, de acum înainte, că noi ne-am născut după anul 106, ca tânăr şi nobil popor... roman. Deci, domnule Boia, pe cine să învinuiesc mai întâi?

          Să-l mai învinuiesc pe domnul. Boia că a „expediat" la fel Evul Mediu al istoriei naţionale? Nu, n-o s-o fac, căci în anii din urmă au apărut, chiar printre titraţi, tineri sau mai puţini tineri, destui denigratori ai istoriei naţionale, în „vizor" intrând, cu deosebire, personalităţi emblematice de Voievozi şi Domni care - vezi, Doamne! -, conştientizându-şi „micimea", nici nu îndrăzneau - cum ziceţi şi dvs.! - să se intituleze regi, mulţumindu-se cu apelativul de „principi". Şi nu întâmplător Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul sunt cel mai frecvent „încondeiaţi" de respectivii „ştiinţifici".

          Să-l mai învinuiesc pe domnul Boia că, în acest eseu, este complet străin de abordarea ştiinţifică a conceptelor fundamentale de Naţiune şi Naţionalism? Nu, nu-l învinuiesc! Căci sunt încă atâţia „ştiinţifici" care au rămas prizonieri ai viziunii staliniste - în fond, comunisto-masonice - asupra respectivelor concepte, prizonieri şi ai dicţionarelor şi manualelor de tristă amintire care au incriminat şi unele încă incriminează naţionalismul - acest sentiment sacru al oricărui nativ care se revendică de la o naţiune ca de la o mamă sfântă, gata s-o slujească şi s-o apere până la sacrificiul suprem, dar care nativ nutreşte sentimente similare pentru toate naţiunile lumii, surori bune ale maicii sale sfinte din florilegiul planetar al naţiunilor.

          Şi încă să-l învinuiesc pe dl. Boia pentru aruncarea în derizoriu a geniului nostru naţional, Mihai Eminescu? Nu, pentru că, direct sau indirect, au fost şi mai sunt autori - şi mai „,mari" şi mai pigmei - ai acestei blasfemii, slujitori ai unei încrâncenate strategii a denigrării culturii naţionale! Pe cine să învinuieşti mai întâi? Inclusiv ziua naţională a României, 1 Decembrie şi imnul de Stat au fost contestate şi denigrate pe larg de feţele „subţiri" de azi.

          În sfârşit, să-l învinuim pe „istoricul" Lucian Boia că de la înălţimea universitară la care a ajuns nu a conştientizat până acum încotro merge omenirea? Nu, pentru că sunt încă atâţia, chiar titraţi, care nu-şi „bat capul" cu „grijile lumii", important fiind să le meargă lor bine...

          Să-l lăudăm, în schimb, pe domnul Boia pentru osanalele la adresa celui mai „ilustru" dintre străinii „binefăcători", Carol I, din nou ajuns pe masa de lucru a istoricilor „binevăzuţi" de regimul politic? Nici asta n-o facem, amintindu-ne că după crima politică a detronării Domnului Unirii Principatelor, Alexandru Ioan Cuza, ofiţerul prusac, ajuns „incognito" în ţară, efectiv a uzurpat tronul alesului Ţării de la 1859, cu consensul „ciocoilor vechi şi noi". Iar aceştia, la rândul lor, au beneficiat perpetuu de „îngăduinţa" Majestăţii Sale. Şi astfel, cum s-a exprimat Eminescu, „Spuma asta 'nveninată, astă plebe, ăst gunoi/ Să ajung' a fi stăpână şi pe Ţară şi pe noi?". Iar pe monarh l-a „mângâiat" cu un cuvânt greu de conţinut în contextul politic: „Carol îngăduitorul". Care îngăduise şi păguboasa şi jenanta „afacere Strousberg". Şi „îngăduinţa" a ajuns până în 1907, când, parcă „supărat" că ridicarea flămânzilor a „umbrit" oarecum fastuosul „jubileu" din 1906, cu permisiunea sa şi sub acoperirea manifestului regal „au câştigat ciocoii războiul lor cu Ţara..." (Tudor Arghezi). În acest an de tragică referinţă, discipolul lui Eminescu, Alexandru Vlahuţă, i-a făcut „bătrânului rege" un portret de zile mari, cu care să se mândrească în veci. Şi să nu uităm că într-o scrisoare din septembrie 1914, după Consiliul de Coroană din august, scrisoare rămasă neexpediată dar ajunsă, secret, la destinatar, „bătrânul rege" al României, după o Domnie de 50 de ani îi comunica vărului său, împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, că, nefiind susţinut în Consiliu pentru intrarea României în război de partea Puterilor Centrale, el a hotărât „de a renunţa la Domnie", preferând „să rup cu un trecut întreg pentru ca numele meu să rămână nepătat", mai scump fiindu-i „altarul onoarei" decât acel „întreg trecut" de Domn şi Rege al României[1] Deci, „căpitanul" părăsea, primul, vasul care urma să se confrunte cu furtuna! Cum este apreciat un asemenea „ilustru" căpitan, d-le Boia?

          Ulterior, cu excepţia regelui Ferdinand şi a reginei Maria, multe şi grave păcate au apăsat şi apasă etern asupra urmaşilor lui Carol I de Hohenzollern Sigmaringhen, păcate prea repede „uitate" de noii lăudători cu memorie scurtă: perioada interbelică, „nebuniile" regale ale lui Carol al II-lea, anul negru 1940 şi ordinul de retragere a armatei române din Basarabia şi Cadrilater, mai nou momentul 23 august, benefic tuturor, numai românilor nu, la care Mihai I şi-a dat testul maxim al valorii sale ca om şi monarh, cu tragedia celor cu peste 170.000 de soldaţi români făcuţi prizonieri de Rusia sovietică, asasinarea Mareşalului Ion Antonescu, comunizarea României etc, etc, etc.

          La nivelul la care a ajuns acum celebritatea domnului Boia, acest din urmă eseu nu pare a fi o carte oarecare în noul context, ci pare a fi un adevărat „cuvânt de ordine" de cum trebuie să se scrie istoria ţării noastre de acum înainte. Şi cum ne învaţă autorul? Dânsul critică România şi întreaga ei istorie, „veacurile" de „mitologie naţională" dar şi, pe drept, derapajele „tranziţiei" post-decembriste, scoţând ca principal vinovat „felul de a fi" al „românului", iar nu pe „vânduţii de acasă" şi pe „mâncăii străini", cum le-a spus o tristă poetă din „trista ţară basarabă", Leonida Lari. Domnul Boia critică agresiv România şi pe români pentru că - i se pare domniei sale - ţara şi oamenii ei se „încăpăţânează" să fie altfel decât lumea, adică să rămână în „coada cozii"!

          Amintiţi-vă - şi dvs., domnule Boia, şi cei care vă urmează - vorba „cronicarului": „De aceste basme să dea seama ei şi de această ocară. Nici iaste şagă a scrie ocară unui neam, că scrisoarea iaste un lucru vecinicu. Cându ocărăsc într-o zi pe cineva iaste greu a răbda; dară în veci? Eu voi da seama de ale mele, câte scriu".[2]

          Şi, domnule Boia, Statul naţional, la care tot faceţi trimitere cu atâta ironie şi cu atât de multe semne de întrebare, Statul naţional unitar român, atât de mult contestat de anumite „elite" culturale, universitare şi politice de azi, de liderii unei anumite minorităţi vehemente şi revizioniste, prezentă frecvent şi laudativ în eseul dvs, a fost clădit, de-alungul timpului, cu sacrificiul suprem al multora dintre români. Numai ei şi-au dorit, atât de mult, unitatea politică, în graniţe reale, alături de unitatea religioasă, strămoşească, ortodoxă, şi nu altcineva. Cu atât mai puţin unele minorităţi naţionale atât de mult regretate de dvs.

          Nicolae Iorga, în 1940, când România Mare, constituită în graniţe fireşti, naturale şi istorice, la 1 Decembrie 1918 prin sacrificiul de veacuri al naţiunii române, era ameninţată cu destrămarea (ceea ce s-a şi întâmplat în scurt timp), datorită aceloraşi politicieni - „vânduţii de acasă" -, în frunte cu Carol al II-le, dar şi „jocului" periculos al occidentului politic, avea, ca istoric, soluţia valabilă şi azi şi totdeauna: „Înapoi la naţiune.", de la care ne „vine totul", căci ea, naţiunea, conservă întrânsa speranţa şi forţa de renaştere, inclusiv pentru reconstituirea Statului naţional.[3] Încă nu am ajuns într-un moment ca acela din 1940. Asta nu înseamnă că suntem departe de el, dacă observăm cu atenţie evoluţia politică internă şi internaţională, context în care regretatul mare poet contemporan, Adrian Păunescu, văzând şi simţind ce se întâmplă (1992), atenţiona şi, în acelaşi timp, vedea speranţa în aceeaşi „rădăcină" istorică, NAŢIUNEA: „O, ţara ţăranului mort,/ Ai început s-aduci grâu din import,/ Vezi să nu cumva să te zbaţi/ Să cumperi şi ceva Munţi Carpaţi/ Şi să vină vreun prim ministru dezinvolt,/ Ca să importe ceva Mureş şi ceva Olt ... Ţară-n ţărână sub mână păgână/ Măcar rădăcină să-ţi mai rămână./ Când o fi şi-o fi şi poate ne-om înzdrăveni,/ Să facem din noapte zi/ Şi din moarte nuntă/ În patima cruntă/ Şi să se scoale Neamul/ Şi râul şi ramul/ Şi să se-audă din fiecare sat,/ Ca un ecou fidel şi curat,/ Ca un parastas retehnologizat./ Adevărat, adevărat a-nviat!"[4] Cu fiecare volum de poezii, marele poet Adrian Păunescu a chemat şi a murit chemând: „Deşteaptă-te române!"

Eseul profesorului universitar dr. Lucian Boia, profesor la prima facultate de istorie a României, reprezintă o denigrare a naţiunii române, de la strămoşii reali până în contemporaneitate, a istoriei şi culturii acesteia; din punct de vedere ştiinţific, acest eseu „conferă" autorului compromitere profesională. Este cu atât mai grav cu cât domnia sa, dar nu numai, „formează", într-un asemenea spirit, generaţii de studenţi români, chemaţi şi datori să-şi slujească şi să-şi apere ţara prin adevăr istoric până la sacrificiul suprem. Iar anumite canale media şi editori îl cultivă ca pe un oracol. Până când?

          Iar în final, domnul Boia, printre semnalele de alarmă trase de nenumărate ori în istorie, ca un „istoric" ce nu-şi asumă răspunderea firească atunci când îi aştepţi soluţiile de îndreptare pentru prezent şi pentru perspectivă, ne declară ritos şi supărat pe toţi şi pe toate în ultimul aliniat al eseului: „În ce mă priveşte, n-am nici o soluţie şi nu ştiu dacă există vreuna, în afară de aşezarea lucrurilor în timp. Multe depind de mersul omenirii în ansamblu. N-avem nici cea mai mică idee încotro merge Europa, încotro merge lumea. Competenţa istoricului - şi aceasta, relativă - se opreşte la ziua de azi. Ziua de mâine nu-i aparţine" (s.n.).

Halal etică şi răspunere de istoric!

„A greşi este omeneşte, a persevera în greşeală este diabolic!" (Dicton latin)

POST-SCRIPTUM

Am găsit, aici, un articol interesant (un interviu cu Lucian Boia), Controversatul BOIA – “Minciuna este mitul fondator al României moderne”, articol urmat de comentarii interesante. În opinia mea, atât interviul, cât şi comentariile merită citite.

Nu pot să nu fiu de acord cu multe dintre spusele lui Lucian Boia.

Întrebare: Sunteţi un adept al ideii că perioada interbelică este cea mai fastă din istoria României?

Răspuns: Nu, nu sunt adept al acestei idei. Perioada interbelică văzută ca o epocă de aur a României este o construcţie ideologică de după 1989, când românii trebuiau să îşi găsească un mit fondator anterior. Cred că România nu mergea prea bine în perioada interbelică, cu o singură excepţie, intelectualitatea. Din punct de vedere social erau discrepanţe enorme. România era ţara europeană cu ce mai mare natalitatea, cu cea mai mare mortalitate şi cu cea mai mare mortalitate infantilă. Toate trei sunt semne de subdezvoltare. Şi era ţara cu cei mai mulţi analfabeţi, chiar în comparaţie cu state apropiate, precum Bulgaria. Potrivit recensământului din 1930, doar 57% ştiau carte, iar dintre aceştia 83% nu făcuseră decât şcoala primară. Practic, un român din zece trecuse dincolo de şcoala primară.

Întrebare: Putem în acest context să discutăm de regimul comunist ca regim modernizator în anii ’50?
Răspuns: Proiectul comunist a fost peste tot modernizator. Că a dat-o în bară e altceva, dar proiectul în sine asta şi-a propus. Marx considera că revoluţia comunistă se va petrece acolo unde societatea a atins cota capitalistă cea mai ridicată. Comunismul s-a aşezat însă exact în ţările unde nu ar fi trebuit, ţări care abia intrau pe traseul unei evoluţii mai lungi.

Întrebare: Sunt românii altfel pentru că au beneficiat în foarte puţine ocazii de conjucturi favorabile?
Răspuns: România a fost foarte tare deformată de comunism, dar şi comunismul românesc a fost aşa cum a fost fiindcă s-a aşezat peste România interbelică. Când te uiţi, însă, la uşurinţa cu care românii l-au lăsat pe Ceauşescu să îşi facă de cap, nu mi se pare deloc corect să spui că l-am suportat pe dictator, fiindcă atunci ajungem la o interpretare fatalistă. România e ţara cu una dintre cele mai slabe opoziţii la comunism, chiar dacă au fost oameni care s-au opus. În România nu a existat samizdatul. Intelectualii români au ajuns la un soi de compromis cu puterea, dându-li-se o anume libertate până la un punct dincolo de care nu se putea trece. Aici nu a existat nicio carte publicată clandestin şi nicio opoziţie de amploarea Primăverii de la Praga. Românii nu au cultura rezistenţei şi asta tot din Evul Mediu vine. Ba mai mult, au o cultură a supunerii, de la ţăranul prea supus în faţa boierului, de la domnitorul prea supus în faţa Porţii Otomane. Deci te supui, dar încerci să te descurci, să îl tragi pe sfoară eventual pe cel căruia te supui. Asta nu ţine de conjuctură. Lucrurile astea ţi le faci cu mâna ta. Uitaţi-vă la felul în care s-a ajuns la comunismul dinastic. Românii au înghiţit ca soţul care era conducătorul ţării să îşi împartă puterea cu soţia şi cu fiul. În Europa aşa ceva nu a existat. Să nu mi se spună că a fost o fatalitate. Românii au înghiţit chestia asta care este ruşinoasă şi care ar trebui asumată. Toate astea au dus la o dereglare majoră şi nu am ieşit prea bine din comunism.

Întrebare: Unde s-a greşit în 1989?

Răspuns: Mai întâi, ce mă deranjează este minciuna ca mit fondator al României moderne. Noi încă nu ştim ce s-a întâmplat la revoluţie. Mă mai deranjează desfiinţarea imediată a Partidului Comunist. În felul acesta nimeni nu mai era comunist, dacă nu mai exista partidul. Deşi toată elita noastră îşi are originea în comunism. Toate reperele noastre sunt de dinainte de comunism, iar oamenii care ne conduc sunt moştenitorii sistemului pe care l-au repudiat. Nu mai zic de faptul că se şi lăudau cu o democraţie originală la începutul anilor ’90. Noi am ieşit din comunism complet debusolaţi şi legătura s-a făcut artificial cu România de dinainte de comunism. S-au reconstituit partidele istorice, dar şi asta a fost ceva artificial.

Întrebare: Ar fi fost posibil, în condiţiile date, un proiect de decomunizare?

Răspuns: Nu cred, a fost o dezorientare totală. În plus, există o doză foarte mare de autenticitate în viaţa politică românească. Dacă luăm partidele, vedem că ideologiile lor sunt foarte vagi. Până la urmă partidul care şi-a zis social-democrat şi care s-a lepădat de haina comunistă ca de Satana este în fond continuarea vechiului partid comunist, care în marea minciună nu şi-a mai zis Partidul Comunist şi care a dat şi primii mari îmbogăţiţi ai României post comuniste. Dacă te uiţi la clasa noastră politică, cu excepţiile de rigoare, ce i-a preocupat cel mai mult a fost să se îmbogăţească. Şi în contextul ăsta ideologiile au fost lăsate deoparte. Iar Partidul Democrat, actualul PDL, a pornit ca un partid socialist, a fost în Internaţionala Socialistă şi acum îşi spune de dreapta. S-au transformat peste noapte pentru că rămăsese liber culoarul de dreapta după destrămarea PNŢCD. Reapariţia partidelor istorice a fost şi ea artificială. Coposu a umflat foarte tare PNŢCD şi pe urmă am văzut cum s-a dezumflat. Iar PNL a avut o ideologie ceva mai bine pusă la punct, dar acum a lăsat-o la garderobă, prin fuziunea cu partidul acela echivoc din jurul Antenei 3 şi al lui Dan Voiculescu.

Întrebare: De ce credeţi că societatea românească nu reacţionează în niciun fel în faţa unor astfel de lucruri?

Răspuns: Pentru că românii au cultura tăcerii, iar exploziile sunt o dată la o sută de ani. Am avut o explozie la 1907, alta în 1989. Ideal ar fi să nu ai asemenea explozii, ci o conştiinţă civică astfel încât lucrurile să se regleze în permanenţă. Când s-au redus salariile bugetarilor ar fi trebuit să existe reacţia oamenilor. Dar românii sunt apatici, nu reacţionează. În ţările occidentale au fost reduceri mult mai mici şi am văzut manifestaţii-monstru. În Franţa nu ar îndrăzni nimeni să reducă salariile cu 1% că ar fi o nouă revoluţie.

Întrebare: Dumneavoastră cum aţi interpretat desfăşurarea de forţe din jurul referendumului?

Răspuns: E clar că Băsescu a interpretat într-un mod autoritar Constituţia şi şi-a pus oameni cheie în diverse posturi, dar nici ceilalţi nu au fost mai prejos. Cred că a fost o lovitură de stat în aceeaşi măsură în care şi Băsescu a fost un dictator. Adică e tot comedie românească. Diferenţa este că Băsescu a adunat sistematic tot mai multă putere în ani de zile, respectând formal regulile, pe când cei care au vrut să îi dea jos au făcut nişte lucruri în câteva zile. Iar modul lor de acţiune a fost frapant, factorul timp a contat foarte mult. Când toate sunt dereglate, sigur că şi jocul e incorect de o parte şi de alta. Eu nu văd, însă, marile proiecte în niciuna dintre tabere. Ce nu îmi place este modul ăsta de umilinţă combinat cu şmecherie.

Întrebare: Vă referiţi la ceva anume?

Răspuns: Mă gândesc cum a fost chemat Ponta la Bruxelles şi i-au fost puse în faţă cele 11 reguli. Păi credeţi că dacă ar fi fost Polonia s-ar fi dus primul ministru? E o notă proastă pentru România care arată complexele noastre de inferioritate. Spre deosebire de noi, Polonia are complexe de superioritate, nu întotdeauna cele mai sănătoase, dar mai bune decât cele de inferioritate. Sau a fost episodul în care ministrul de externe britanic l-a convocat pe Ponta la aeroport şi el s-a dus. E incredibil aşa ceva, cum poate un ministru de externe să convoace un prim-ministru?

Întrebare: Apreciaţi, mai degrabă, un om politic de tipul Traian Băsescu, mai bătăios?

Răspuns: Băsescu are mai multă personalitate şi nu cedează aşa de uşor, dar are alte defecte. Este totuşi autoritarismul lui, favoritismul cu persoanele pe care le-a pus în diverse funcţii şi un stil cam golănesc care este incompatibil cu funcţia prezidenţială.

Întrebare: Mai surprindem aici o bucăţică de românism, în sens negativ?

Răspuns: (…) România rămâne ţara cu cei mai mulţi locuitori în mediul rural, la noi sunt 45%. În ţările occidentale procentul este 10% cel mult. Oamenii ăştia nu au devenit cu adevărat orăşeni, iar satele şi-au pierdut tradiţiile. Aşa s-a alimentat mahalaua, populată de indivizi care nu sunt nici orăşeni, nici ţărani, în care nu ai nici cultură urbană, nici tradiţie rurală.

Întrebare: N-avem o cultură a intelectualului critic faţă de tot spectrul politic?

Răspuns: Mai curând avem o cultură a intelectualului dependent de putere şi care încearcă să intre în graţiile puterii. Asta s-a văzut şi în comunism. (…) e greu să găseşti intelectuali care să nu se exprime fie pro, fie contra lui Băsescu, de exemplu. Sunt foarte puţini cei care văd neregulile şi într-o zonă şi în cealaltă. Nu prea avem exerciţiul ăsta. Un exemplu este cum cei mai mulţi dintre intelectuali se aliniază în spatele lui Carol al II-lea la instaurarea dictaturii regale. Pe urmă, în ’40, îi vedem pe toţi cum îl abandonează. Este şi o carenţă a intelectualilor.

Întrebare: Credeţi că a fost un lucru bun condamnarea comunismului în 2006?

Răspuns: Nu cred că a fost un lucru rău, aş exagera dacă aş spune asta, dar cred că a fost un lucru fără importanţă. Când declari solemn în Parlament că regimul a fost ilegitim şi criminal, aş avea unele rezerve. Sigur că a fost, dar nu a fost doar atât. Eu aş veni cu o caracterizare mai nuanţată şi mai subtilă. Şi, culmea ipocriziei, treaba asta o fac şi o votează în Parlament chiar urmaşii comunismului. Te-ai fi aşteptat ca din acţiunea asta să iasă ceva, dar nu a ieşit nimic. Mie mi se pare că a fost doar multă ipocrizie. La fel cu legea lustraţiei, alt caraghioslâc, care avea rost imediat după ’89, când ar fi realizat o ruptură faţă de regimul comunist. Dar acum?!

Întrebare: Ar fi fost o soluţie viabilă revenirea la un regim monarhic?

Răspuns: Da, ar fi fost o soluţie, dar una iluzorie. Discutăm utopic, aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla pentru că românii nu voiau aşa ceva. Românii fuseseră învăţaţi că monarhia e depăşită, că republica e soluţia. Şi românul a acceptat, fără prea mari probleme de conştiinţă.

Întrebare: Mai este monarhia o soluţie acum?

Răspuns: Nu cred. Când s-a rupt firul e greu să mai revii. Monarhia înseamnă o anume continuitate într-o tradiţie. În orice caz, cu Regele Mihai nu se mai pune problema. Iar ce urmează după, ce încearcă Radu Duda, mi se pare derizoriu. După Mihai s-a petrecut o ruptură şi nu cred că se mai poate conta pe cei din actuala familie.

Întrebare: Vedeţi vreun proiect de ţară în momentul de faţă pentru România?

Răspuns: Nu văd niciun proiect de ţară.

Întrebare: Sunteţi categoric…

Răspuns: Se întâmplă că proiectele noastre sunt dependente de mersul Uniunii Europene. Or eu nu văd niciun proiect pentru UE. E criză, e o perioadă de derută. Plus că nu cred să fie vorba doar despre o criză financiară, ci despre o criză de civilizaţie, o criză identitară. Se împart cărţile altfel, se petrec nişte mutaţii în întreaga lume, este o întorsătură în istoria lumii. Se schimbă toate datele. E ceva ce seamănă, dacă vreţi, cu epoca prăbuşirii Imperiului Roman. Se duce o lume şi se ridică altă lume. Istoria merge tot mai repede şi se schimbă tot mai mult. Nu ştim ce se va întâmpla până la urmă cu construcţia europeană.

Comentarii la interviul din care am citat:

Comentariu: [domnul Boia] „Traduce angoasele, neputințele, dar mai ales mediocritatea unor conducători, ca fiind, ATRIBUTE GENERALE ALE UNUI POPOR INTREG.” (…)

Comentariu: Cazul Lucian Boia. Demitizarea demitizatorului

 Pentru moldoveniştii de la Chişinău Lucian Boia a fost o mană cerească nesperată. Un profesor de istorie de la Universitatea din Bucureşti care să hăcuiască fără milă istoria românilor! – mai rar aşa pleaşcă. Nu e de mirare că paragrafele „tari” ale lui Lucian Boia sunt citate copios în orice tratat moldovenizator de la Chişinău.

 Cartea lui Lucian Boia „Istorie şi mit în conştiinţa românească” are o componentă propagandistică peste care îmi este greu să trec. Din 1997 şi până azi a fost re-editată de 7 ori! Ultima ediţie este chiar din 2012. Aici sunt două posibilităţi: ori românii se bat prin librării pe cartea lui Lucian Boia, ori editura Humanitas ţine cu tot dinadinsul să ne-o vâre pe gât. (…)

În tot acest cor lipsit de sens a trecut (aproape) neobservată cartea profesorului Ioan-Aurel Pop „Istoria, adevărul şi miturile”, apărută într-o singură ediţie la Editura Enciclopedică în anul 2002. Ioan-Aurel Pop aplică o critică necruţătoare aproape fiecărui rând din cartea lui Lucian Boia. Citind volumul profesorului Pop de multe ori nu mi-am putut stăpâni hohotele de râs: Lucian Boia este demascat ca un autor inconsecvent şi paradoxal în chiar cadrul raţionamentului său. În plus, profesorul Pop aduce în discuţie un aspect extrem de interesant: în 1976 Lucian Boia a scris un amplu articol în care afirmă exact opusul celor spuse în cartea „Istorie şi mit în conştiinţa românească”! Apare astfel întrebarea când a spus ceea ce credea cu adevărat Lucian Boia: în 1976 sau în 1997? Şi ce îl califică pe Lucian Boia să îi tăvălească la grămadă pe toţi istoricii români din perioada comunistă pentru exact aceleaşi fapte de care el însuşi se face vinovat (adică una a spus în perioada comunistă, alta după aceasta)?

 Cert este că volumul profesorului Ioan-Aurel Pop nu a beneficiat de aceeaşi avalanşă de re-editări de care a beneficiat cel al lui Lucian Boia. Mai mult, nu ştiu ca Lucian Boia să fi răspuns vreodată criticii extrem de întemeiate aduse sine ira et studio de profesorul Ioan-Aurel Pop.

 În sfârşit, cartea lui Lucian Boia a lansat în societatea românească o teză teribil de nocivă: „istoria românilor? nu există dom’le! am fost nişte pădureţi călcaţi pe cap de primii veniţi, n-au existat nici un fel de victorii, au fost toate inventate de comunişti!” Celor care au căzut în capcana acestei teze le recomand să citească volumul profesorului Ioan-Aurel Pop „Istoria, adevărul şi miturile” pentru a se lămuri asupra adevăratei valori a cărţii lui Lucian Boia „Istorie şi mit în conştiinţa românească”.

Chiar este România altfel?!?!  

 Cartea lui Lucian Boia „De ce este România altfel” nu este altceva decât o păcăleală de marketing. Nu este nici prima, nici ultima. Humanitas pare că s-a specializat în „bombe” cu iz de tabloidizare culturală. Lucian Boia a primit o replică documentată la minunea „Istorie şi mit în conştiinţa românească”. Neagu Djuvara a primit şi el o replică la fel de documentată la „Thocomerius – Negru vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti”. Nici una din corecţiile aduse nu a primit mediatizarea de care s-au bucurat bombele tabloide cu pretenţii culturale iniţiate de Humanitas.

 Recidiva lui Lucian Boia „De ce este România altfel” sare însă dincolo de orice limite. 

Conform sintezei lui Matei Udrea, Lucian Boia încearcă să argumenteze că:

 • românii sunt o rasă inferioară,

 • România e un stat artificial, care n-ar trebui să existe,

 • locuitorii acestor meleaguri suferă de un retard istoric, cultural, educaţional şi de orice altă natură, imposibil de surmontat

 (Critica lui Matei Udrea integral pe Adevărul.ro)

 De ce face Lucian Boia toate astea? Îmi vine greu să înţeleg. Dar românii chiar sunt altfel: sunt foarte toleranţi.

Comentariu foarte interesant: De ce nu este România altfel. Adevărurile lui Lucian Boia :

 Câteva afirmaţii făcute de Lucian Boia în cartea „De ce este România altfel“ nu corespund realităţii. 

Volumul încearcă să argumenteze că

a) românii sunt o rasă inferioară,

b) România e un stat artificial, care n-ar trebui să existe,

c) locuitorii acestor meleaguri suferă de un retard istoric, cultural, educaţional şi de orice altă natură, imposibil de surmontat.

În cele ce urmează, am redat cu bold câteva dintre argumentele şi concluziile inexacte / exagerate / inventate de care Boia, un istoric altfel rezonabil, s-a folosit în construcţia sa, apoi datele ştiinţifice care-l contrazic.

1. România e neguvernabilă încă de la începutul începuturilor, romanii, prin Traian, au făcut o greşeală când au cucerit Dacia, eroarea fiind repede reparată, în secolul următor, de Aurelian, care s-a retras pe linia Dunării.

          Cucerirea Daciei a însemnat salvarea Imperiului Roman intrat în criză economică. De la cronicarii romani au rămas mărturii care spun că, după căderea Sarmizegetusei, o bogăţie nemaivăzută s-a revărsat asupra Romei. Conform arheologului britanic Julius Bennett, numai comoara lui Decebal luată de romani s-a ridicat la 226.800 kilograme de aur şi 453.600 kilograme de argint.

            Se estimează că Dacia a contribuit apoi, anual, cu 700 de milioane de denari (monedă de argint care cântărea 3,1 grame) la economia romană. Echivalată cu valoarea banilor din 2011, suma pompată în venele imperiului de Dacia se cifra la peste 2,5 miliarde de dolari anual, istoricii remarcând că eroarea despre care vorbeşte Lucian Boia a dus la revitalizarea economiei în Europa romană şi la apariţia a numeroase noi oraşe pe parcursul întregului imperiu.

2. În Dacia cucerită nici măcar n-au ajuns romani adevăraţi. Majoritatea zdrobitoare a coloniştilor cu care a fost populată provincia au fost aduşi din regiuni periferice ale imperiului. De aceea legătura actualei populaţii din România cu latinitatea e mai degrabă una imaginară.

 Istoricul Vlad Georgescu a inventariat cele 3.000 de nume descoperite în inscripţiile care corespundeau perioadei respective din Dacia romană şi a stabilit că 74% dintre acestea erau latine, 14% greceşti şi doar 12 la sută „barbare“ (ilirice, celtice, semitice etc). E greu de stabilit procentul de romani get-beget din Dacia ocupată, dar ideea (subliminală) a lui Boia, că alte provincii ar fi fost colonizate numai cu nativi italici, e absurdă. Nici o populaţie de zece ori mai mare decât cea din Roma la vremea respectivă n-ar fi ajuns pentru a coloniza toate teritoriile cucerite, mai ales că Imperiul Roman se estima că ajunsese, la 11 ani după cucerirea Daciei, la peste 88 de milioane de locuitori. În fapt, la ora la care Dacia a fost cucerită, romanii realizaseră deja prima globalizare din istorie, însuşi împăratul Traian fiind de origine spaniolă.

3. Limba română este cel mai puţin latină dintre toate limbile romanice.

 În 1949, lingvistul italo-american Mario Pei, pornind de la părerea larg răspândită că limba română este cea mai apropiată de latină ca structură dintre toate urmaşele acesteia, a făcut un studiu bazat pe fonologie, inflexiune, sintaxă, vocabular şi intonaţie şi a ajuns la următoarea ierarhizare (cu cât este procentul mai mare, cu atât limba respectivă e mai îndepărtată de latină):

1. sardiniana – 8%,

2. italiana – 12%,

3. spaniola – 20%,

4. româna – 23,5%,

5. occitana – 25%,

6. portugheza – 31% şi

7. franceza – 44%.

Aşadar, româna nu e nici „cea mai latină“, nici „cel mai puţin latină“, această poziţie revenind, de departe, francezei (lucru uşor sesizabil, de altfel, pentru oricine).

 Lexicul limbilor română şi italiană (cea mai apropiată de latină dintre limbile romanice majore) este similar în proporţie de 77%.

4. Ţările române sunt ultimele apărute în Europa, în secolul al XIV-lea, întârziere care explică faptul că suntem la coada continentului din toate punctele de vedere.

Conform convenţiei generale, Voievodatul Moldavia s-a fondat la 1334 şi avea capitala la Baia. Cât priveşte Ţara Românească, Diploma cavalerilor ioaniţi menţiona, la 1247, că pe acel teritoriu erau patru voievodate: ale lui Ioan, Farcaş, Seneslau şi Litovoi. Sunt, într-adevăr, printre ultimele formaţiuni statale apărute în Europa, dar, din punct de vedere strict statistic, nu ultimele. La începutul secolului al XIV-lea, cavalerii ordinului teuton luptau déjà, de multe decenii, împotriva triburilor baltice păgâne. Samogiţia a fost ultimul teritoriu creştinat din Europa, în secolul al XV-lea. 

Aşadar, acest argument nu este, istoric, valabil.

 În plus, chiar dacă ar fi, nu explică nimic. În această logică, SUA, Canada şi Australia ar trebui să fie acum printre cele mai înapoiate state din lume, deoarece au fost colonizate şi au devenit independente de curând. În aceeaşi categorie ar trebui să intre Chile şi Uruguay, din America Latină. Şi invers, revenind pe Bătrânul Continent, ar trebui ca Grecia şi Italia să fie cele mai dezvoltate ţări din lume (la bătaie cu Iran, Egipt, India, Irak şi China), deoarece acolo s-au dezvoltat primele civilizaţii din istorie.

4. Universitatea din Bucureşti s-a înfiinţat cu 500 de ani în urma celei de la Praga, de exemplu, de aceea nu putem concura cu restul Europei ca nivel de educaţie şi instruire.

Massachusetts Institute of Technology, din Statele Unite, lider mondial în clasamentul universităţilor conform criteriului Quacquarelli Symonds ( http://www.topuniversities.com/university-rankings/world-university-rankings ), a fost deschisă publicului în 1865, un an după Universitatea Bucureşti şi, de asemenea, 500 după cea din Praga. Cinci dintre primele instituţii de învăţământ din lume sunt americane şi au fost fondate, toate, cu sute de ani după cea cehă. Pe de altă parte, KAIST (Korea Advanced Institute of Science & Technology), înfiinţată în 1971 (acum doar 42 de ani!), ocupă locul 63 în lume, iar Universitatea din Bologna, cea mai veche din lume (anul 1088), e abia pe locul 194. Universitatea Carol, cu care ne compară Boia şi care a fost înfiinţată în 1348, ocupă locul 286 în lume. După cum se poate observa din rândurile de mai sus, dar şi din site-ul al cărui link l-am dat, nu există nicio legătură între vechimea instituţiilor de învăţământ şi performanţele actuale ale acestora, aşa cum susţine Boia.

Argumentul folosit în carte e irelevant chiar dacă lărgim cadrul discuţiei la nivelul întregii societăţi. Coreenii, japonezii, israelienii au printre cele mai performante sisteme de învăţământ din lume, deşi au luat startul cu aproape un mileniu în urma Italiei, Franţei şi Spaniei.

5. Tot ceea ce este cât de cât bun în România, tot progresul (atât cât este), îl datorăm străinilor. Carol I a fost cel mai mare conducător al ţării, edificiile arhitectonice de calitate au fost ridicate de francezi. Concluzia lui Boia: românii n-au fost şi nu sunt capabili de nimic, iar fără minorităţile evreiască şi germană, lucrurile ar fi stat şi mai rău.

Importul de cultură s-a produs în toate civilizaţiile continentale. Hughenoţii persecutaţi în Franţa au modernizat Berlinul la începutul secolului al XVIII-lea, Renaşterea franceză a venit din Italia, italienii – la rândul lor – şi-au început revirimentul când au intrat în contact cu arabii şi bizantinii. Şi tot aşa. Fiecare a început de undeva. Aşa curge istoria. Fenomenul se numeşte aculturaţie. Şi, dacă românii au învăţat în secolul al XIX-lea de la profesorii, arhitecţii, guvernantele şi meseriaşii francezi, englezi şi nemţi, au fost apoi capabili să dea înapoi lumii genii precum Brâncuşi, Cioran, Eliade, Ionesco, Palade.

Cât îl priveşte pe neamţul Carol I – cel despre care autorul „a auzit“ (argument bizar în condeiul unui istoric care se respectă) că ar fi fost declarat cel mai mare român, dar organizatorii sondajului ar fi măsluit rezultatele –, prezenţa lui pe tronul României a fost cu adevărat providenţială, dar nu demonstrează, de asemenea, nimic. Cu foarte mici pauze, spaniolii au, de 500 de ani, regi străini (dinastia de Habsburg şi, apoi, de Bourbon, din aceasta din urmă făcând parte, de altfel, şi actualul suveran, Juan Carlos), statele ruseşti au fost înfiinţate de vikingi, iar ţarul Petru cel Mare se revendica având strămoşi germani. De 400 de ani, suedezii sunt conduşi de familii domnitoare cu origini germane şi franceze, momentul de maximă glorie fiind atins la 1700, sub conducerea regilor proveniţi din Bavaria. Aşadar, concluzia conform căreia românii le sunt inferiori celorlalte naţiuni pentru că au reuşit independenţa şi intrarea în modernitate sub un rege neamţ este bizară.

6. Românii, spre deosebire de celelalte ţări din regiune, s-au lăsat convertiţi la comunism fără să se opună. Au cooperat şi s-au adaptat obedienţi la regimul sovietic, în loc să-l înfrunte, ceea ce arată duplicitatea şi laşitatea acestui popor.

Este, poate, cel mai dureros neadevăr, cu atât mai mult cu cât Lucian Boia a trăit perioada comunistă de la un cap la altul. Istoricul răsuceşte la 180 de grade istoria, ştergând cu buretele numărul enorm de martiri ucişi de comunişti, epurările şi aruncarea în temniţe a sute de mii de oameni, uită alte sute de mii care au fost nevoiţi să fugă din ţară, decapitarea unei întregi naţiuni prin exterminarea, alungarea sau „reeducarea“ celor care au condus-o.

 Nu e vorba doar de intelectualitate, de politicieni şi de preoţime, ci şi de oamenii simpli. Au existat revolte înăbuşite cu tunul (Nicolae Ceauşescu a participat activ la masacre!) ale ţăranilor care se opuneau colectivizării. Comunismul s-a făcut în România şi cu concursul nemijlocit al minorităţilor (numeroşi evrei şi maghiari la vârf) şi al drojdiei societăţii (infractorii, golanii oraşelor şi pleava satelor cooptate în Partid, Miliţie şi Securitate).

 Specialiştii în domeniu au tras concluzia că România (ca şi URSS) a fost victima unui experiment social făcut pe un întreg popor. Niciuna dintre ţările ocupate de ruşi în 1944-1945, cu excepţia germanilor, n-a suportat o campanie atât de violentă de distrugere a tuturor reperelor şi simbolurilor precum românii.

 Un alt eveniment major uitat: nicăieri în Europa de Est nu mai e o altă ţară unde să fi existat rezistenţă armată împotriva regimului comunist încă aproape 20 de ani după încheierea războiului, aşa cum s-a întâmplat în România!

 Teza din cartea lui Lucian Boia despre adeziunea poporului român la comunism nu e nimic altceva decât versiunea propagandei oficiale comuniste de până în 1989.

7. În anii 1970-80, poporul român se adaptase perfect la noua realitate comunistă, nu mai existau proteste chiar dacă Securitatea se „înmuiase“.

După epurările de o violenţă extremă, cu sute de mii de victime, de până la mijlocul anilor ’60 (opoziţia fiind, practic, exterminată în România), riposta a devenit, evident, mai slabă şi dezorganizată. Partizanii din munţi fuseseră ucişi, liderii politici muriseră în puşcării, regele – alungat, intelectualitatea emigrase sau fusese „reeducată“ la Canal. Cu toate acestea, răbufnirile au continuat. Minerii din Valea Jiului în 1977 şi muncitorii din Braşov în 1987 au înfruntat un regim care – s-a dovedit şi în 1989 – era decis să înăbuşe în sânge orice opoziţie.

 Cât priveşte pasivitatea Securităţii, Lucian Boia ar trebui să le spună acest lucru urmaşilor inginerului Gheorghe Ursu, ucis în bătaie în arest, sau prietenilor istoricului Vlad Georgescu, iradiat la München şi mort de cancer galopant – ca să ne rezumăm la doar două exemple din perioada târzie a comunismului. Despre metodele prin care poliţia politică îi lichida pe opozanţii regimului din interior şi din exterior se poate citi pe larg în cartea „Orizonturi roşii“, a lui Mihai Pacepa, fost comandant al Securităţii fugit în SUA în 1978.

8. Protestatarii de la ultimul miting al lui Ceauşescu nu ştiau nici ei prea bine ce vroiau.

 Atât a înţeles Lucian Boia din ceea ce s-a întâmplat atunci, în decembrie 1989, în Bucureşti. Că oamenii care şi-au învins frica şi au murit la Intercontinental şi pe Magheru nu ştiau ce-i cu ei acolo.

9. În finalul broşurii, ca un corolar, se afirmă, argumentându-se cu „ştiri“ luate de la posturile TV, că „până şi Bulgaria“ este mai avansată decât România. Statul vecin e dat de Lucian Boia drept exemplu de progres.

 Actualul preşedinte al Bulgariei a fost bodyguard, asigura paza interlopilor înainte de a fi propulsat în funcţia actuală. Atât.

Legende urbane, complexe, stereotipuri, prejudecăţi

 Cu mare succes la public, mediatizat intens, eseul „De ce este România altfel“ se abate sever de la principiile pe care chiar Lucian Boia le-a enunţat în alte cărţi ale sale. Istoricul a valorificat, în cele 120 de pagini, principalele legende urbane, complexele, stereotipurile şi prejudecăţile pe care românii le au despre ei înşişi, alimentându-le cu pseudoargumente. Opera sa de până acum demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că Lucian Boia ştia adevărul când a scris acest eseu.

P.S.1 Nu ar fi fost importante rândurile din „De ce este România altfel“ dacă semnătura ar fi fost a unui oarecare. Lucian Boia scrie însă cărţi de specialitate şi este profesor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti. Instituţie de învăţământ superior care se clasează pe locul 601 în lume.

P.S.2 Acest material a fost publicat pe blogul http://mateiudrea.wordpress.com

 P.S.3   Aceste rânduri sunt scrise la aproape o zi după postarea materialului şi cred că sunt necesare pentru că discuţiile dintre cititori, pe forum, au luat uneori o altă direcţie faţă de cea dorită de mine. După cum o spune şi titlul, dar şi textul, ceea ce am încercat să arăt este că tezele lui Lucian Boia sunt eronate şi că, pur şi simplu, România NU este altfel decât celelalte state ale lumii. România nu este nici mai frumoasă, nici mai urâtă, românii nu sunt nici mai mari, nici mai mici, nici mai proşti, nici mai deştepţi, pur şi simplu sunt normali. Iar observaţiile lui Lucian Boia sunt valabile pentru foarte mulţi alţii, din toate colţurile lumii, dintr-un singur motiv: aşa curge istoria, nu există nici un blestem şi nici o binecuvântare, totul e scris de mâna oamenilor. Aşadar, niciun naţionalism şi niciun complex: viitorul arată aşa cum alegem să ni-l facem noi şi România nu e “mai altfel” în nicio direcţie. În plus, teza inferiorităţii unor rase sau popoare faţă de altele a dispărut (sau ar fi trebuit să dispară) acum foarte mult timp.


POST-SCRIPTUM

Comentarii: aici