duminică, 23 octombrie 2011

Răgaz aniversar

Cu prilejul celei de a 90-a aniversări a zilei sale de naştere (25 octombrie), îi urăm fostului rege al României, Mihai I, La mulţi ani ! Multă sănătate şi fericire, departe de lumea înveninată a politicii !

Adaos (25 oct. 2011):

M-a impresionat plăcut ceva, în această seară (25.10.2011). În timp ce la mai toate canalele de televiziune se difuzau osanale, cu prilejul intrării lui Mesia, azi, în Ierusalim, la Antena 2, în emisiunea "Răi da' buni", a fost un locşor pentru aniversarea marii actriţe Draga Olteanu Matei, care a împlinit ieri 78 de ani (născută la 24.10.1933). La mulţi ani, Doamnă a teatrului românesc !

vineri, 21 octombrie 2011

Monarhia ca măr al discordiei: 2).Gura Păcătosului adevăr grăieşte

I). Introducere teoretică

Declaraţiile lui Băsescu referitoare la (ex)regele Mihai au stârnit numeroase reacţii de protest. Cele mai multe dintre aceste reacţii, de care eu am cunoştinţă, s-au concentrat asupra persoanei Băsescu, nu asupra declaraţiilor sale. S-a folosit o falsă contraargumentare, încercându-se discreditarea declaraţiilor prin discreditarea persoanei care le-a făcut. De exemplu: „ Auzi, dom’le, ce tupeu are individul ăsta ! Pretinde că apără Constituţia, tocmai el, care a încălcat Constituţia de nenumărate ori !”

Împotriva acestui tip de argument (argumentum ad hominem) trebuie invocat principiul: adevărul sau falsul unei propoziţii trebuie cercetat independent de calităţile persoanei care o asertează, numai în raport cu faptele cu care propoziţia are legătură logică. Cu alte cuvinte, chiar şi păcătosul poate grăi adevăruri.

De la Aristotel încoace, criteriul adevărului unui enunţ constă în corespondenţa dintre enunţ şi realitate. În consonanţă cu acest criteriu, Marx scrie în Teza 2 despre Feuerbach: „Problema dacă gândirea omenească ajunge la adevărul obiectiv nu este o problemă teoretică, ci una practică. În practică, omul trebuie să dovedească adevărul, adică forţa şi caracterul real, netranscendent al gândirii sale. Controversa în jurul realităţii sau nerealităţii unei gândiri care se rupe de practică este o chestiune pur scolastică.”

Totuşi problema adevărului judecăţilor noastre nu-i simplă, dificultate pe care deja o sugera biblicul Pilat din Pont, când îl întreabă, mai mult retoric, pe Isus „Ce este adevărul ?”, precum şi Blaise Pascal în cugetarea „Adevăr dincoace de Pirinei, eroare dincolo”.

Problema valorii de adevăr (adevărat, fals):

  •          Se pune cu referire la „propoziţiile cognitive (enunţurile de cunoaştere)”, care au intenţia de a transmite o informaţie, care descriu o stare de fapt, cum este propoziţia „Traian Băsescu este Preşedintele României”.
  •          Nu se pune cu referire la:
o   propoziţiilor pragmatice”, care au intenţia să determine o acţiune (practică, verbală) din partea celui căruia i se adresează: „Nimeni nu trebuie să fie mai presus de lege”; „Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu ?”;
o   propoziţiile axiologice (judecăţile de valoare)”, care au intenţia de a face o apreciere: „Manelele sunt frumoase”, „Democraţia burgheză (capitalistă) este imperfectă, dar este cea mai bună dintre democraţiile posibile”.

În fapt, există o dificultate mai mare sau mai mică a distincţiei însăşi între aceste feluri de propoziţii şi, implicit, o dificultate a deciziei asupra valorii de adevăr. De exemplu, e uşor să decidem că enunţul „Triunghiul este un poligon cu trei laturi” este adevărat, dar este mai dificil să decidem asupra valorii de adevăr a enunţului „Ioan Mihai Pacepa este un trădător”.

Toate aceste dificultăţi ţin de relativitatea cunoaşterii omeneşti. Conştient fiind de această relativitate, exprim în continuare câteva opinii.

II). Comentarii asupra declaraţiilor lui Traian Băsescu referitoare la (ex)regele Mihai

1). „tot continuăm să considerăm că abdicarea regelui a fost ”un mare act patriotic”. Nu, a fost un act de trădare a interesului național al României, abdicarea. (…) Din partea regelui. Ăsta-i punctul meu de vedere”. (…) 

Comentariu:

Aceasta este o judecată de valoare, asumată ca atare de Traian Băsescu („Ăsta-i punctul meu de vedere”). „Act patriotic”, „trădare”, „interes naţional al României” - aceştia sunt termeni care nu au precizia termenilor din ştiinţele exacte, nu au obiectivitatea şi universalitatea termenilor matematicii, de exemplu. Ei exprimă nişte valori, nişte opţiuni, preferinţe, interese, în consecinţă sunt gândiţi cu sensuri diferite, declanşează trăiri subiective diferite, în dependenţă de apartenenţa etnică, de apartenenţa la o clasa socială, de orientarea politico-ideologică şi chiar de individ. 
Băsescu n-a argumentat (justificat) aprecierea sa (este şi vina lui Cristoiu care este, în opinia mea, un jurnalist preocupat de senzaţional, nu de profunzimea dezbaterilor). Eu cred c-a făcut această apreciere pur şi simplu din răutate faţă de ex-regele Mihai. Observaţi şi graba cu care face precizarea „abdicarea”, pentru a nu se înţelege că întoarcerea armelor a fost „un act de trădare a interesului național al României”. Mă întreb, cum ar fi servit „interesul naţional al României” încăpăţânarea regelui de a nu abdica ? România ar fi rămas monarhie până azi, devenind şi o mare putere europeană ? Hai să fim serioşi. Ca român, republican, comunist, apreciez că abdicarea regelui a fost benefică pentru ţară. Dar mă îndoiesc de sinceritatea declaraţiilor ex-regelui că a abdicat din considerente morale, mai probabil c-a făcut-o din conştiinţa inutilităţii cramponării de tron şi din instinctul de a-şi apăra pielea şi bunăstarea materială.

2). „Trebuie să recunoaștem, domnu’ Cristoiu, că noi încă nu ne așezăm corect valorile. Spre exemplu, pentru noi toți, și pentru istorie, Antonescu rămâne responsabil de holocaustul împotriva evreilor și țiganilor, ducerea lor în Transnistria, nu știu ce… Nimeni nu spune că statul român avea un Șef de stat atunci ! Ăsta era doar Prim-ministru ! [arată revista cu fotografia lui Ion Antonescu – n.m.,V.]. Unora le dăm averile, iar pe alții îi considerăm criminali de război - șeful de stat și primul-ministru – doar pentru că unul a fost slugă la ruși și a lăsat țara, prin abdicare, îl iertăm de toate păcatele ?

Comentariu :

Aici ceva este adevărat şi ceva este discutabil.

- Partea discutabilă este ierarhia pe care o sugerează Băsescu: Şef de stat (Mihai) - Prim-ministru (Antonescu). În realitate, puterea politică şi militară era concentrată în mâinile lui Antonescu, Mihai era doar o marionetă.

- Adevărat este că evaluarea responsabilităţilor celor doi este părtinitoare. Desigur, cel care a exercitat în mod real puterea, Antonescu, poartă vina cea mai mare. Dar nu-i dreaptă absolvirea fostului rege de orice responsabilitate. Dacă, din perspectiva învingătorilor, angajarea României alături de Germania hitleristă în războiul împotriva URSS implică o vinovăţie, atunci ea aparţine într-o oarecare măsură şi regelui Mihai, care a fost de acord cu această angajare: „Regele Mihai, care aflase de la Radio Londra că ţara sa intrase în război, s-a grăbit să-i trimită o telegramă de felicitare lui Antonescu: „În clipa când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei, pentru a întregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul se îndreaptă către Domnia Voastră, domnule general, şi către ostaşii ţării”.” Mai mult, a luat el vreo atitudine oficială, publică, împotriva continuării războiului dincolo de Nistru sau împotriva ororilor rezultate din deciziile lui Antonescu ?
  

3). „România nu are un rege, România are un ex-rege.”

Pentru a înţelege cum Traian Băsescu justifică (argumentează) această declaraţie, redau contextul în care el a făcut declaraţia.  
Ion Cristoiu (IC) : Am sesizat că spuneţi „ex-regele”, n-aţi greşit …
Traian Băsescu (TB): Domnu’ Cristoiu, problema mea este următoarea. Eu, în ţara asta, am jurat să apăr Constituţia. Mie îmi place, nu-mi place, trebuie s-o apăr. România nu are un rege, România are un ex-rege. Şi eu trebuie să am responsabilitatea termenilor, eu nu sunt nici ziarist, nici politician de duzină, iar obligaţia mea constituţională este să apăr Constituţia ţării, s-o respect. De altfel, aduceţi-vă aminte, nu numai obligaţia, şi prima mea campanie a fost „Joc totul pe o singură carte”, şi era o Constituţie. Eu nu pot intra în acest joc mic, în care să mă fac că România are un rege, ca să nu mă atace presa.

Comentariu :

Este clar că TB invocă pentru enunţul „România nu are un rege, România are un ex-rege” un temei constituţional: conform Constituţiei în vigoare a României, Constituţie pe care el, TB, a jurat să o s-o respecte, România nu are un rege.

Din următoarea secvenţă a dialogului cu IC se observă, însă, că TB nu foloseşte consecvent acest temei constituţional. 
IC : Dar raportul Președintelui României cu regele Mihai care e ?
TB : N-avem nici un fel de relaţii. După condamnarea comunismului a încetat să mai vină la Ziua Naţională, spre exemplu, Preşedintele Iliescu, şi n-a mai venit nici ex-regele Mihai. A fost opţiunea dânsului, deci n-avem

În aceeaşi frază, TB spune „ex-regele Mihai” şi „Preşedintele Iliescu”. Dacă este neconstituţional să spună „Regele Mihai”, în sens riguros este tot neconstituţional să spună „Preşedintele Iliescu”, căci, potrivit Constituţiei, România nu are simultan doi Preşedinţi. Deci aplicarea consecventă a  temeiului constituţional îl obligă pe TB să spună „ex-Preşedintele Iliescu”.


Probabil dintr-o determinare sentimentală, Traian Băsescu îi tratează în maniere diferite pe cei doi:
- pe unul îl desemnează prin termenul „ex-rege”, în virtutea unui motiv constituţional;
- pe celălalt îl desemnează prin termenul „Preşedintele Iliescu”, în virtutea unei cutume conform căreia o persoană care a exercitat cândva o demnitate politică (Preşedinte, Prim-ministru, Ministru) este apelată, în continuare, prin termenul corespunzător acelei demnităţi.

În opinia mea, termenul „ex-rege”, cu referire la Mihai:
- este indiscutabil adecvat sub aspect constituțional (după cum a subliniat şi TB);
- este discutabil sub aspect cutumiar. În timp ce Ion Iliescu nu şi-a pierdut calitatea de Preşedinte al României până la limita admisă de lege, Mihai şi-a pierdut această calitate prin actul abdicării. Argumentul că a fost silit să abdice este slab, dar nu-l analizez aici.

4). „80% din români sunt convins că vor să-şi aleagă Şeful de stat, bun, rău, cât e, dar ştiu că-l schimbă. Ce te faci cu unul care e pe viaţă şi, pe urmă, mai lasă şi moştenitori. Dacă, Doamne fereşte, iese vreunul cu dezabilități, ce te faci, rămâi cu el Şef de stat ? Deci astea-s deficienţele monarhiilor.”

Comentariu :

Gura păcătosului Băsescu exprimă aici un adevăr esenţial al oricărui regim cu adevărat democratic, acela referitor la dreptul poporului de a-şi alege conducătorul statului.
Curajoasă exprimarea opiniei sale despre „deficienţele monarhiilor” !

5). „Deci nu am o alergie la ideea de monarhie, dimpotrivă, pot să spun că simpatizez regimul monarhic ca structură, spre exemplu, este impresionant, şi toţi monarhii ăştia reprezintă istorie. Totul este… dacă tot ai semnat un act de abdicare, pentru tine şi urmaşii tăi …” 

Semnificativă expresia feţei lui Băsescu atunci când a rostit această ultimă frază: de dezaprobare, de dezgust. Are dreptate, jocul acesta de-a abdicarea – revendicarea, uite Regele - nu e Regele, joc  în care tăticuţul lui Mihăiţă a fost campion şi care a devenit un joc de familie, pune sub semnul întrebării demnitatea celor care-l practică.

6). „Eu am fost revoltat când îl fugărea poliţia pe regele Mihai prin aeroportul Otopeni, pentru că a fost un şef de stat, bun, rău, a fost şef de stat, e în viaţă, lasă-l, dom’le, în banii lui acolo, nu te lega de sufletul lui.
Astăzi, însă, cred că a încerca să te poziţionezi undeva deasupra acestei naţiuni, a părea că eşti Soluţia, - asta e impresia pe care o emană fosta Casă Regală a României - , nu cred că reprezintă decenţă şi de fapt asta mă deranjează cel mai mult.”

Comentariu :

Din nou Băsescu spune un adevăr. Există astfel de mesaje anacronice, parcă venite din Evul Mediu, atât din interiorul aşa-zisei Case Regale a României, cât şi din partea unor promonarhişti ciudaţi (intelectuali, jurnalişti etc.).

Radu Duda: "Aniversarea Regelui nu este pur şi simplu ziua de naştere a unui om, este încă o şansă pe care prezentul românesc o are de a înţelege că instituţia Coroanei e de neînlocuit. Ea este deasupra politicilor, deasupra culturii, educaţiei, banului, influenţei de orice fel, e deasupra Puterii, are legătură cu identitatea noastră şi nu e nimic de făcut. O vom purta în sufletele, în biologia noastră, în fibra naţiunii, că o vrem sau nu. E un moment frumos, care ne dă mândrie şi speranţă pentru viitor."

Gabriel Liiceanu :  „Un domn, un rege, un monarh există pentru a garanta că un popor poartă în el ceva sfânt.  (…) Un popor căruia i s-a luat Regele îşi pierde fereastra spre cer şi posibilitatea de a privi în sus. Regele este capul întors spre cer al unui popor întreg, fiinţa noastră adunată laolaltă, într-un punct înalt. Când unui popor i se ia suveranul, lui i se ia capul întors către cer. El este decapitat.”

miercuri, 19 octombrie 2011

Monarhia ca măr al discordiei: 1).Eris de la Cotroceni

Cuprinsul :


    Avertisment
1. Eris de la Cotroceni
2. Gura Păcătosului adevăr grăiește
3. Monarhiştii în acțiune
4. Despre monarhie, în general
5. Despre regele Mihai
6. Monarhia salvează România ?

Avertisment

           Deşi mă străduiesc, în scrierea acestui articol, "Monarhia ca măr al discordiei", să-mi conştientizez prejudecăţile şi să mă eliberez de ele, pentru a realiza o corespondenţă între enunţurile mele şi realitate, totuşi nu pretind că produsul final va fi ştiinţific. Posibilităţile mele intelectuale, culturale, documentarea îngustă nu îndreptăţesc o asemenea pretenţie. Judecăţile mele pot fi acceptate ca o modestă contribuţie, cu o inevitabilă doză de subiectivism, la "percepţia" fenomenului exprimat prin tema articolului.

1. Eris de la Cotroceni


Traian Băsescu, prin declaraţiile sale referitoare la (ex)regele Mihai, precum Eris, a (mai) aruncat un măr al discordiei pe masa dezbaterilor actuale.
Este vorba de declaraţiile făcute în intervalul iunie-septembrie 2011 în următoarele emisiuni de televiziune:

1.Emisiunea „Evenimentul zilei” (B1 TV), 22.06.2011, moderatori Ion Cristoiu şi Robert Turcescu
2. Emisiunea „Ediţie specială” (TVR), 21.09.2011, moderator Ramona Avramescu
3. Emisiunea "Ultimul cuvânt" (B1TV), 22.09.2011, moderator Ion Cristoiu

Aici găsiţi transcriptul declaraţiilor:

Aici găsiţi înregistrări video:  

1). „Evenimentul zilei” (B1 TV), 22.06.2011:

2). „Ediţie specială” (TVR), 21.09.2011

3). "Ultimul cuvânt" (B1TV), 22.09.2011

Din declaraţiile respective extrag câteva idei.

Din emisiunea „Evenimentul zilei” (B1 TV), 22.06.2011, moderatori Ion Cristoiu şi Robert Turcescu

Traian Băsescu :
„tot continuăm să considerăm că abdicarea regelui a fost ”un mare act patriotic”. Nu, a fost un act de trădare a interesului național al României, abdicarea. (…) Ăsta-i punctul meu de vedere.
(…) noi încă nu ne așezăm corect valorile. Spre exemplu, pentru noi toți, și pentru istorie, Antonescu rămâne responsabil de holocaustul împotriva evreilor și țiganilor, ducerea lor în Transnistria, nu știu ce… Nimeni nu spune că statul român avea un Șef de stat atunci ! Ăsta era doar Prim-ministru ! [arată revista cu fotografia lui Ion Antonescu – n.m.,V.]. Unora le dăm averile, iar pe alții îi considerăm criminali de război - șeful de stat și primul-ministru – doar pentru că unul a fost slugă la ruși și a lăsat țara, prin abdicare, îl iertăm de toate păcatele ?”

Din emisiunea „Ediţie specială” (TVR), 21.09.2011, moderator Ramona Avramescu

Ramona Avramescu :
Domnule Preşedinte, ieri Parlamentul a decis să-l invite pe regele Mihai să rostească un discurs în ziua în care împlineşte 90 de ani. A fost o dezbatere plină de emoţie şi … Cum vi se pare această … ?

Traian Băsescu :
N-o comentez. Dar nu-mi schimb punctul de vedere exprimat anterior, pentru că n-am de ce.

Din emisiunea "Ultimul cuvânt" (B1TV), 22.09.2011, moderator Ion Cristoiu

Ion Cristoiu :
Dar raportul Președintelui României cu regele Mihai care e ?

Traian Băsescu :
N-avem nici un fel de relaţii. După condamnarea comunismului a încetat să mai vină la Ziua Naţională, spre exemplu, Preşedintele Iliescu, şi n-a mai venit nici ex-regele Mihai.

Ion Cristoiu :
Am sesizat că spuneţi „ex-regele”, n-aţi greşit …

Traian Băsescu :
Domnu’ Cristoiu, problema mea este următoarea. Eu, în ţara asta, am jurat să apăr Constituţia. Mie îmi place, nu-mi place, trebuie s-o apăr. România nu are un rege, România are un ex-rege. Şi eu trebuie să am responsabilitatea termenilor, eu nu sunt nici ziarist, nici politician de duzină, iar obligaţia mea constituţională este să apăr Constituţia ţării, s-o respect. (…)

Reacţii

Declaraţiile respective au provocat valuri de comentarii, în România şi în afara ţării, ale jurnaliştilor, ale analiştilor, ale intelighenţiei promonarhiste, ale oamenilor politici. De multe ori comentariile au luat forma unor proteste vehemente. Până şi PSD-ul, despre care nu ştiu c-ar fi promonarhist prin programul său, şi-a manifestat indignarea,  prin reprezentanţi de frunte.

Mulţi sunt cei care şi-au chinuit creierii să descopere care or fi motivele atacurilor declanşate de Băsescu.

a). Unii şi-au explicat aceste atacuri prin carenţele morale ale lui Traian Băsescu. Într-o scrisoare, Crin Antonescu a cerut iertare „regelui Mihai (…) pentru că un apatrid moral  l-a jignit pe un om care a suferit pentru Romania”.

b). În emisiunea „Ultima oră”, din 03.10.2011, de la Realitatea TV., reputatul ideolog-mercenar Emil Hurezeanu a venit şi el cu un zvon fierbinte:
„e un zvon care circulă, e aproape public, ca domnul Băsescu să fi ajuns la un document secret din arhivele care se declasifică după decenii, de la Moscova, de la Londra, din altă parte, care să consemneze lucruri noi, necunoscute, despre relaţiile regelui Mihai în timpul scurs de la 23 august ’44, până la 30 decembrie ’47, când a revenit la putere, practic, că sub Antonescu era doar rege, nu şi şef al statului. Dar dacă există un astfel de document, dl. Băsescu ar trebui să-l producă, cu ajutorul istoricilor, să-l contextualizeze cu istorici, cu militari şi ar fi foarte simplu. (…) 
Ar putea să existe un document istoric care să răstoarne pentru dl. Băsescu, probabil singurul care l-a văzut, sau cel mai important personaj politic care a avut acces la acest document, asta poate să răstoarne o anumită percepţie. Bineînţeles că un simplu document, indiferent de cine îl semnează, Kremlinul, MI6 etc. etc., nu răstoarnă ani şi ani de contribuţie la sensul progresist al istoriei, aşa cum a avut regele Mihai. (…) Există această posibilitate, să ne înţelegem, dar atunci, normal şi necesar ar fi ca acest document să se producă şi să fie lăsat spre dezbatere istoricilor, nu să se transforme într-o temă suplimentară de zavistie, de neînţelegere, de scindare a fronturilor, în magma asta a noastră electoralistă eternă, permanentă”.


c).Evenimentului zilei („independent” din tabăra băsesciană), în 3 oct. 2011 pretindea că există un complot pentru instaurarea monarhiei. Sub titlul-bombă „25 octombrie 2011. Operațiunea ’Instaurarea Monarhiei’ ”, scria următoarele: „Dan Voiculescu a pus la cale o manevră politică spectaculoasă: Regele să ceară revenirea la regalitate. Invitarea Regelui Mihai în Parlament pentru a ţine un discurs pe 25 octombrie, cu ocazia împlinirii a 90 de ani, nu este atât de inocentă pe cât pare. Sub acoperirea festivă, se pregăteşte o manevră politică de mari proporţii. Despre ce este vorba? (…) În acest moment, potrivit surselor noastre, asupra Regelui se fac presiuni mari pentru a introduce in discursul său câteva fraze cheie. Este vorba de critici directe la adresa regimului Băsescu, urmate de cererea adresată Parlamentului de a alege ca alternativă instaurarea monarhiei. (…) Presiunile asupra Regelui sunt exercitate de pionul otrăvit în Casa Regală, Radu Duda, fie direct, fie, mai ales, prin intermediul Principesei Margareta, la iniţiativa lui Dan Voiculescu”.

d). Trebuie spus că Băsescu, în emisiunea lui Cristoiu din 22 sept. 2011, n-a acordat şanse unui plan de instaurare a monarhiei. La întrebarea „Analiza dumneavoastră spune că ar fi şi un plan de instaurare a monarhiei ? Un plan pe bune, sau …”, Băsescu a răspuns astfel: „Nu. E o copilărie. 80% din români sunt convins că vor să-şi aleagă Şeful de stat, bun, rău, cât e, dar ştiu că-l schimbă”.

                Din punctul meu de vedere:

- Băsescu nu e capabil de o iniţiativă riscantă pentru el, din dragoste de adevăr, din dragoste de ţară. Toate deciziile, atitudinile lui majore sunt doar înfăptuiri ale ordinelor venite de la Marele Licurici. Asta este singura mea convingere, prin cele ce urmează nu fac decât să sporesc numărul speculaţiilor.

- Dacă prima lui declaraţie ar fi fost doar o scăpare, răzgândaci lipsit de scrupule cum este, în ziua următoare ar fi întors-o la 180 de grade.

- Dar în două emisiuni ulterioare el a refuzat să retragă acuzaţiile grave aduse ex-regelui Mihai, anume că e vinovat de trădare a interesului naţional şi că a fost slugă la ruşi. Asta înseamnă că are susţinerea Marelui Licurici şi, mai larg, a componentelor care contează din „Axa Washington – Londra – Bucureşti”. Poate chiar a văzut un document de felul celui despre care vorbea Hurezeanu. 

- Probabil că Băsescu este susţinut şi de unele forţe monarhice care au devenit ostile aşa-zisei Case Regale a României pentru motive pe care le-am citit  aici (secţiunea "Viața după pierderea tronului"):

  • ·         „Potrivit legii salice de succesiune, cu valabilitate în ultima constituție democratică a regatului România, cea din 1923, la moartea regelui Mihai (presupunând că nu mai are băieți), în absența schimbării constituției, care ar necesita restaurarea monarhiei, succesiunea revine familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, șeful acesteia, prințul Karl Friedrich de Hohenzollern, aflându-se pe prima poziție în ordinea de succesiune
  • ·         La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată, Mihai a promulgat noul statut al casei regale, intitulat „Normele fundamentale ale Familiei Regale a României”, un act considerat de unii "nedemocratic”, cu însemnătate eminamente simbolică, în absența aprobării Parlamentului, în comparație cu Legea vechiului Statut din 1884, pe care încearcă să îl înlocuiască, act prin care a desemnat-o pe principesa Margareta drept moștenitoare a tronului cu titlurile de Principesa Moștenitoare a României și de Custode al Coroanei României. Cu aceeași ocazie, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care națiunea română și parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunțe la aplicarea legii salice de succesiune.
  • ·         La 10 mai 2011, pe fondul unor procese în Germania referitoare la fostul nume de Hohezollern-Veringen al ginerelui său, Radu, dar si a temerii, conform unora, privind eventuale pretenții ale Hohenzollernilor germani la șefia Casei Regale române, Mihai a rupt legăturile istorice și dinastice cu Casa princiară de Hohenzollern-Sigmaringen, a schimbat numele familiei sale în "al (a) României" și a renunțat la titlurile conferite lui și familiei sale de către Casa princiară”.
Care sunt motivele reale, în complexitatea lor, ale acestor confruntări, nu vom şti, poate, niciodată. Cert este că aceste confruntări nu rezolvă problemele ţării, ci le agravează.

luni, 17 octombrie 2011

Scuze pentru reclame

Am creat un cont Google AdSense (pentru reclame).

Capitalismul m-a îngenuncheat din punct de vedere bănesc, dar, recunosc, îi plătesc tribut şi din cauza unei doze de prostie: m-am împrumutat la bănci (am rate lunare de 1300 lei, 13 milioane lei vechi). E adevărat că în momentul în care am solicitat creditele nu ştiam că mi se va tăia un sfert din salariu.

Habar n-am dacă voi obţine vreun ban din reclamele astea. Dar ştiu că fac aici ceea ce simt că trebuie să fac, adică scriu ceea ce vreau să scriu, şi folosesc exclusiv munca mea (nu exploatez munca altuia).

Într-o anumită măsură mă simt responsabil pentru eventualele reclame. Vulgarizând o reflecţie a lui Sartre, spun: reclamele ar putea să nu existe, prin mine, dar ele vor exista pentru că eu am decis ca ele să existe, prin iniţiativa mea. Aşadar, nu pot spune că sunt o victimă inocentă, de vreme ce am intervenit din proprie voinţă în acest "război" (Jules Romains).

PS 

28 februarie 2012

Am primit mesaj că mi-a fost dezactivat contul AdSense. Nu mi se spune din care motiv, se afirmă că astfel îşi protejează tehnicile, metodele. Sper că nu-i o politică incorectă de a folosi blogurile pentru reclame, iar când se apropie cuvenita plată se dezactivează conturile, pentru motive (pretexte) doar de ei ştiute. Cum pot eu controla "clicurile nevalide" ? În consecinţă, de ce aş fi eu vinovat de clicuri nevalide pe care nu le pot controla ?

Am făcut contestaţie, azi. Aştept răspunsul.

Răspunsul:


Google AdSense adsense-adclicks-ro@google.com
11:23 (acum 1 oră)
către mine
Bună ziua,

Vă mulţumim pentru contestaţie. De asemenea, vă mulţumim pentru informaţiile suplimentare pe care ni le-aţi furnizat, precum şi pentru interesul dvs. permanent faţă de programul AdSense. Cu toate acestea, după ce au analizat din nou cu atenţie datele contului şi după ce au luat în calcul feedbackul dvs., specialiştii noştri au confirmat nu putem reactiva contul dvs. AdSense.

Vă reamintim că puteţi găsi mai multe informaţii la http://www.google.com/adsense/support/bin/answer.py?answer=57153, în cazul în care aveţi întrebări sau nelămuriri suplimentare despre contul dvs., despre măsurile luate sau, în general, despre activitatea nevalidă.




Valeriu Stănescu
28 feb. (Acum 1 zi)
către Google
Eu cred că adevărata cauză a dezactivării contului AdSense este conţinutul comunist al blogului.
Celelalte sunt pretexte. 

Trăiască capitalismul !


În data de 28 februarie 2012, 11:23

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Adrian Papahagi şi Vasile Ernu - Despre comunism, despre epoca Ceauşescu (problema nostalgiei, a perceperii corecte a trecutului comunist, a unui posibil muzeu al comunismului)

În emisiunea „Foc încrucişat” (TvR.info) din 6 octombrie 2011, moderatorii Ioana Lupea şi Mircea Marian i-au avut ca invitaţi pe Adrian Papahagi, vicepreşedintele Fundaţiei Creştin-Democrate, profesor la Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj, şi pe Vasile Ernu „de la CriticAtac”.
                În cadrul emisiunii, sub titlul „Ceauşescu, produs mediatic şi brand”, s-a discutat - cu referire la epoca Ceauşescu, dar şi cu tendinţe de extrapolare a concluziilor asupra comunismului în general -  despre nostalgie, despre perceperea trecutului, despre un posibil muzeu.
Găsiţi înregistrarea emisiunii pe saitul fc-d.ro .


Intenţionez să-mi prezint reflecţiile de telespectator urmând acest plan de idei:

I. Despre nostalgia epocii Ceauşescu (nostalgia comunismului)
I.1. Vasile Ernu  
I.2. Adrian Papahagi
II. Despre perceperea corectă a trecutului comunist 
II.1. Vasile Ernu
II.2. Adrian Papahagi
III. Despre posibilul muzeu al comunismului
III.1. Adrian Papahagi: muzeul comunismului trebuie „să aibă şi o anumită pedagogie  publică”, adică trebuie să fie „muzeul dictaturii comuniste”.
III.2. Vasile Ernu : despre posibilul muzeu al comunismului
IV. Evaluări critice
IV.1. Referiri la ideile domnului Adrian Papahagi
IV.2. Referiri la ideile domnului Vasile Ernu


I.               
I.                    I.Despre nostalgia epocii Ceauşescu (nostalgia comunismului)

I.1. Vasile Ernu  
Răspunzând întrebării Ioanei Lupea, „Există o explicaţie, domnule Ernu, pentru că familia Ceauşescu a invadat, dintr-o dată, ecranele televizoarelor ?”, dl. Vasile Ernu identifică două moduri de raportare la epoca Ceauşescu: modul comercial şi nostalgia.

a). Modul comercial de raportare la epoca Ceauşescu ţine de esenţa capitalismului.

„Se pare că familia Ceauşescu şi chiar tot ce s-a produs în această epocă acum este redescoperit sub formă de marfă. (…) Acum noi revenim la această formă a divertismentului, a comercializării şi se pare că se vinde bine marfa Ceauşescu. Transformarea acestui personaj, care nouă nu ne place, care, să zicem, a adus multă suferinţă, într-o marfă este însăşi natura capitalului, pentru că se urmăreşte profitul. Capitalismul nu are morală (…). Singura responsabilitate a capitalismului este aceea de a aduce profit. În momentul în care „tovarăşul” Ceauşescu se vinde bine, cel mai mare capitalist ţi-l împachetează şi ţi-l vinde.”

b). Nostalgia este după diverse lucruri, dar nu după Ceauşescu, nu după regimuri politice

 „În ce priveşte nostalgia, evident că sunt fenomene foarte diferite. (…) trebuie să înţelegem un lucru elementar, nostalgia nu este o crimă, nostalgia este ca şi dragostea, ca şi ura, sunt sentimente umane. Însă nici un om în lumea asta nu este nostalgic după regimuri politice. (…) Nostalgia este o memorie a timpului, o transpunere în timp. Sunt nostalgic după acel miros, după acea perioadă a copilăriei, după viaţa de zi cu zi. (…) Da, suntem nostalgici după diverse lucruri, dar nu cred să existe om normal care să fie nostalgic după Ceauşescu.”

I.2. Adrian Papahagi

Dl. Adrian Papahagi distinge două forme de nostalgie faţă de epoca Ceaușescu.

a). Există nostalgia ca trăire umană normală: „Te regreţi pe tine însuţi de-acum 20 de ani, când erai cu 20 de ani mai tânăr. Asta e foarte uman, uman.”

b). Dar există şi o „nostalgie oarecum vinovată”, prin banalizarea şi trivializarea răului.
„Într-o seară, zapând, dau din nou peste acest film, Bye Bye Lenin, care multora le-a plăcut. Mi-e mi s-a părut relativ trist, fiindcă el cultivă această nostalgie, oarecum vinovată, a unui trecut din care extragem proiectul criminal, până la urmă.” (…)
„Ceea ce mi se pare, totuşi, relativ periculos este banalizarea răului şi trivializarea lui. Ne putem aştepta, mâine, ca lumea, plictisită de T-shirt-uri cu Che Guevara să caute T-shirt-uri cu Ceauşescu (…) Să nu uităm că Ceauşescu, chiar în primii lui ani, a fost un om care, cu pistolul în mână, făcea colectivizări forţate, este un om care are, nu o să cuantific în cifre, dar care are victime pe conştiinţă.”  (…)
„sunt profund îngrijorat şi de toată această foiletonistică în jurul criminalilor. Astăzi e destul să omori un număr relativ important de oameni şi să ajungi la ştiri, ca după aia să-ţi vinzi memoriile cu câteva milioane de euro. Este îngrijorător acest fenomen, publicitatea şi fascinaţia pe care o suscită acesta (…)

II. Despre perceperea corectă a trecutului comunist

1.       Vasile Ernu

Referindu-se epoca Ceauşescu, dl. Vasile Ernu spune:
„Mie mi se pare că această perioadă trebuie atacată din mult mai multe unghiuri şi cel mai puţin din punct de vedere ideologic. Pe mine mă interesează foarte mult, de exemplu, ce s-a întâmplat în acea epocă sub diverse forme, de exemplu cum funcţionau instituţiile, cum funcţiona economia, multe sectoare din zona sociologică. În momentul în care ni se spune cum funcţionau lucrurile înţelegem mult mai bine ce s-a întâmplat în acea epocă. (…)
Eu sunt convins că sînt istorici şi cred că în următoarea perioadă vom avea un val de istorici care vor veni de pe zona epistemologică, de pe o zonă mult mai aproape de date empirice, date statistice (…), adică în care ni se dau informaţii.”

2.       Adrian Papahagi

a). În ordine spirituală, sistemul comunist n-a creat absolut nimic valabil, căci comunismul a fost o agresiune împotriva firii umane. În această ordine, ceea ce a supravieţuit bun în comunism era bunătatea din lumea pe care comunismul încerca să o extermine.
„Eu ce observ e că am păstrat discuţia, de fapt, pe tărâmul domnului Ernu, adică pe tărâm materialist, în care noi comparăm avantaje materiale de atunci cu avantaje materiale de acum.
Eu aş trece discuţia şi într-o ordine spirituală. Nimic, pentru mine, nici kilometrii ăia de autostradă (…), nimic din astea nu suplinesc libertatea, care atunci nu exista, nimic nu suplineşte frica, nimic nu suplineşte delaţiunea, nimic nu suplineşte ticăloşia oamenilor care-şi turnau fraţii, colegii, părinţii şi-i băgau în închisori. Nimic nu suplineşte imbecilitatea absolută a acelui sistem, anti-elitismul lui, nimic nu suplineşte modul în care a adulterat literatura, artele. Deci, în ordine spirituală sistemul acela […?] absolut nimic valabil, absolut nimic. (…)
Eu ceea ce spun este că în ordine spirituală comunismul a fost o agresiune împotriva firii umane, împotriva libertăţii, libertăţii de conştiinţă, libertăţii credinţei, libertăţii de asociere ş.a.m.d. (…)
Eu mai spun un lucru, care e paradoxal: în ciuda proiectului progresist – radical pe care-l comportă comunismul (fiindcă comunismul este un modernism radical, el vrea să şteargă trecutul şi să creeze un om nou, o orânduire nouă, el este astfel un proiect modernist, meliorist, rousseau-ist, utopic, care crede că trebuie ras ceea ce există şi inventat ceva care se presupune că-i mai bun, chit că nicio experienţă n-a demonstrat că acel ceva ar fi mai bun, fiindcă el pur şi simplu n-a existat), acest proiect modernist radical, în mod paradoxal, în România şi în alte ţări, a avut şi-o latură conservatoare, din punct de vedere moral, şcolar ş.a.m.d. Adică, cu alte cuvinte, ceea ce a supravieţuit bun în comunism era bunătatea din lumea pe care comunismul încerca să o extermine, să zicem o anumită selecţie la universităţi, examen de admitere, nu ştiu ce, era de fapt prelungirea unui sistem anterior. O anumită decenţă, inclusiv sexuală, morală, ca nivel de moralitate publică, a imaginii pur şi simplu, care nu este neapărat în spiritul comunismului. (…)
Deci comunismul, aş spune, în ciuda lui însuşi, aşa, malgré lui, a păstrat unele lucruri bune din lumea veche.” (…)

b). În ordine materialistă, ceea ce s-a realizat nu este, de asemenea, un merit al comunismului :
„Dar haideţi să nu rămânem în ordinea aceea pur materialistă şi să nu atribuim nişte lucruri  (care oricum s-ar fi făcut, prin simplul progres tehnologic post-belic, în 50 de ani de pace) comunismului ca merite. Ele s-ar fi făcut şi într-o societate capitalistă (…)”.

c). Concluzia: „Deci nu avem absolut nimic de a regreta din acea perioadă.”

II.                  III. Despre posibilul muzeu al comunismului

II.1. Adrian Papahagi: muzeul comunismului trebuie „să aibă şi o anumită pedagogie publică”, adică trebuie să fie „muzeul dictaturii comuniste”.

„Muzeul nu este muzeul comunismului în care să avem, de pildă, raioane de Alimentara, şi Eugenii, şi bomboane din acelea în care-ţi spărgeai dinţii, şi să lăcrimăm nostalgic.
Muzeul este, de fapt, un muzeu care ar trebui să aibă şi o anumită pedagogie publică, aşa cum este, de pildă, ceea ce am văzut la Berlin şi m-a frapat extraordinar de mult. Se numeşte „Topografia terorii”: fostul sediu al Gestapo şi în spate o bucată din Zid, deci cele două agresiuni împotriva sufletului german (la care au fost părtaşi, dar de care au şi suferit) sunt explicate pedagogic şi ele nu-ţi inspiră la sfârşit un sentiment ambiguu sau ambivalent, ci-ţi arată că acele proiecte ale modernităţii târzii au fost criminale, nu puteau să se termine altfel decât rău, fiindcă însuşi proiectul era criminal, proiectul era o agresiune împotriva firii umane. Deci de aceea acest muzeu ar trebui să se numească „Muzeul dictaturii comuniste”. (…)
Dacă eu am un copil de 12 ani, dacă vreau să-i explic, să-i arăt ce-a însemnat comunismul (…), îmi este foarte dificil. (…) Eu visez muzee ca-n Anglia, în care să poţi să intri într-o celulă, să te închidă acolo, să stai 5 minute, să vezi cum era să stai 5 minute pe întuneric într-un regim de exterminare. (…) La „Muzeul războiului”, de la Londra, există o cameră în care intră 15-20 de vizitatori, se închide şi-ţi creează sentimentul unui bombardament în metrou, în adăposturi, te zguduie cu camera, sună sirenele, sunt anunţuri, e foarte real. Vă daţi seama, pentru copii… Eu aşa visez, la un asemenea tip de pedagogie, să vedem ce-a însemnat colectivizarea. (…) Este nevoie simbolic în capitala unei ţări de un astfel de loc, este nevoie de un loc al memoriei simbolice şi dincolo de citit cărţi, copiii de clasa a treia nu pot fi duşi şi puşi să citească Anna Akhmatova, Soljeniţîn.”

II.2. Vasile Ernu : despre posibilul muzeu al comunismului

a)      E nevoia de polemică şi de implicare a specialiştilor în domeniul respectiv.

„Eu nu sînt împotriva existenţei unui muzeu. Din punctul meu de vedere, cea mai importantă formă de arhivare în modernitate este muzeul, muzeul este invenţia modernităţii. Nu putem să trăim, să ne repovestim istoria decât prin câteva forme, scris şi muzeistic.
Comunismul (…) este regimul care a produs una cintre cele mai mari arhive, la multe niveluri, fiindcă comunismului „îi păsa” prea mult de om, în sensul că erai atât de urmărit şi atât de controlat încât lăsa urme foarte multe. Există enorm de multă arhivă, hârtie, video ş.a.m.d. Problema este că cu cât ai mai multă arhivă, cu atât e mai greu să lucrezi cu ea, pentru că sînt multe forme de interpretări.
De asta, asupra acestui domeniu trebuie să se discute foarte mult timp. (…) Cred că în acest domeniu e foarte important să existe o polemică, să se hotărască ce se vrea cu acest muzeu, pentru că în momentul în care se pun nişte întrebări bune, vor veni şi nişte răspunsuri rezonabile. (…)
… ceea ce mă deranjează este modul în care se face (…). Există o tendinţă de monopol, cum se face la noi, o anumită grupare decide, care se coagulează cu Puterea. (…) Tendinţa de a veni dinspre Putere pe mine personal mă deranjează. Asta nu înseamnă că statul trebuie să se sustragă acestui mecanism. Statul oferă un cadru, oferă bani, oferă condiţii (…). Ideea noastră este: Hai să discutăm. (…)
Problema cum trebuie să arate [muzeul] este destul de complicată. E nevoie de o discuţie foarte amplă şi e nevoie de oameni care chiar ştiu ce înseamnă muzeu la ora actuală şi muzeografi care ştiu teoriile, ce se discută în acest sector, fiindcă modul în care a evoluat în ultimii ani toată povestea muzeificării este foarte, foarte diferit”. (…)

b). Dar muzeul ca retrăire a traumei este „o formă de comercializare foarte ieftină”, „este un fel de kitsch al realităţii”.

La întrebarea „Dar cum vi se pare această idee a retrăirii experienţei, a traumei”, răspunsul domnului Ernu a fost:  „E o formă de comercializare foarte ieftină (…) De exemplu în Lituania, dacă nu mă înşel, e un fel de hotel totalitar în care plăteşti şi te bagă şi te mai lovesc, se joacă de-a represiunea. Ceea ce mie mi se pare că este un fel de kitsch al realităţii. Nu cred că aşa se pot învăţa lucrurile. Prefer să citesc, cred că pot retrăi mult mai profund citind o carte, să zicem Anna Akhmatova despre suferinţele ei”. (…)  

IV. Evaluări critice

IV.1. Referiri la ideile domnului Adrian Papahagi

Dl. Adrian Papahagi este reprezentantul unui anticomunism afectiv. Relevantă este această relatare a sa: „Eu aveam 13 ani când a fost împuşcat Ceauşescu. Vă mărturisesc că nu mi-a părut rău de el, nici măcar creştineşte. În momentul acela îl detestam atât de mult, şi cred că mulţi dintre noi o pot spune, încât a fost o imensă eliberare.”
Cele ce par a fi concluzii logice ale unui proces de gândire profundă asupra comunismului sunt mai degrabă  exprimări ale unor afecte:
- „în ordine spirituală comunismul a fost o agresiune împotriva firii umane”; „în ordine spirituală sistemul acela [n-a produs (?)] absolut nimic valabil, absolut nimic”.
- Comunismul este un „proiect criminal”.
- „Deci nu avem absolut nimic de a regreta din acea perioadă.”
                 
Pentru a-şi susţine tezele, dl. AP foloseşte diverse mijloace de persuasiune

a). Discreditarea proiectului comunist marxist prin prezentarea eronată:

„Marx predică, în Manifestul Partidului Comunist, disoluţia familiilor, imoralitatea generalizată… comunitatea  femeilor ş.a.m.d.” [vrea să spună „comunizarea femeilor” – n.m.,VS]
E cel puţin ciudat că, în zilele noastre, un intelectual vrea să combată proiectul marxist prin acest „contraargument” abandonat de mult timp de critica rafinată a marxismului.
Puteţi verifica neadevărul referitor la Marx mergând direct la sursă, nu la ulciorul otrăvit ideologic:
                Valoarea fundamentală a intelectualului autentic ar trebui să fie adevărul. Când un om cu aură academică, aură de guru anticomunist propagă ne-adevărul (din ignoranţă sau din rea-voinţă), el induce răul în opinia publică sub forma argumentului toxic de tip „magister dixit”.

b).  Eroari în gândire

Exemplul 1 

În emisiunea respectivă, dl. AP foloseşte aceste enunţuri: 
- [Comunismul] „a ocupat o epocă istorică de un număr de 45 de ani”;
- „comunismul este un modernism radical, el vrea să şteargă trecutul şi să creeze un om nou, o orânduire nouă, el este astfel un proiect modernist, meliorist, rousseau-ist, utopic”.
Am pus aceste premise într-un silogism:
(P1). Societatea comunistă este o societate utopică.
(P2). Societatea care a existat în R. timp de 45 de ani a fost o societate comunistă.
(C). Deci: Societatea care a existat în R. timp de 45 de ani a fost o societate utopică.
Acest silogism este pe structura modului BARBARA, mod valid. În consecinţă, monstruozitatea concluziei (care admite despre „societate” două însuşiri incompatibile, că a existat timp de 45 de ani şi că e utopică) poate fi explicată doar astfel: cel puţin una dintre premise este falsă.  Cu alte cuvinte:
- sau societatea comunistă este utopică, dar atunci nu a existat timp de 45 de ani;
- sau societatea comunistă a existat 45 de ani, dar atunci ea nu este utopică.

Exemplul 2

- „Nu sunt pentru ideologizarea memoriei, nu cer neapărat ca memoria să fie transformată într-un vector de pedagogie colectivă ideologizată, fiindcă asta  a fost tratamentul pe care l-am avut noi ca şcolari. (…)
- „Muzeul este, de fapt, un muzeu care ar trebui să aibă şi o anumită pedagogie publică, aşa cum este, de pildă, ceea ce am văzut la Berlin şi m-a frapat extraordinar de mult. Se numeşte „Topografia terorii”: fostul sediu al Gestapo şi în spate o bucată din Zid, deci cele două agresiuni împotriva sufletului german, la care au fost părtaşi, dar de care au şi suferit, sunt explicate pedagogic şi ele nu-ţi inspiră la sfârşit un sentiment ambiguu sau ambivalent, ci-ţi arată că acele proiecte ale modernităţii târzii au fost criminale”.

 c). Opţiunea pentru o funcţie pedagogică afectivă, manipulatoare, a muzeului
„Pedagogia publică” pe care, în concepţia domnului AP, ar trebui să o exercite „Muzeul dictaturii comuniste”  este periculoasă, mai ales în cazul copiilor. Ar fi o „pedagogie” a senzaţiilor, non-raţională, ar produce jivine cu reflexe anticomuniste, ar forma în serie copii care, la vârsta de 13 ani, văzând filmul asasinării unor bătrâni în ziua de Crăciun, ar avea trăirea ne-creştinească a unei imense eliberări.
                 
            d). Contestarea sofistică a oricărui merit al comunismului
- „în ordine spirituală sistemul acela […?] absolut nimic valabil, absolut nimic”. (…) în ordine spirituală comunismul a fost o agresiune împotriva firii umane”;
- „ceea ce a supravieţuit bun în comunism era bunătatea din lumea pe care comunismul încerca să o extermine”. „Deci comunismul, aş spune, în ciuda lui însuşi, aşa, malgré lui, a păstrat unele lucruri bune din lumea veche”.
- „Dar haideţi să nu rămânem în ordinea aceea pur materialistă şi să nu atribuim nişte lucruri  (care oricum s-ar fi făcut, prin simplul progres tehnologic post-belic, în 50 de ani de pace) comunismului ca merite. Ele s-ar fi făcut şi într-o societate capitalistă”. (…)
- „Deci nu avem absolut nimic de a regreta din acea perioadă.”
                 
            e). Trecerea cu vederea a imoralităţii de esenţă a capitalismului.
„sunt profund îngrijorat şi de toată această foiletonistică în jurul criminalilor. Astăzi e destul să omori un număr relativ important de oameni şi să ajungi la ştiri, ca după aia să-ţi vinzi memoriile cu câteva milioane de euro. Este îngrijorător acest fenomen, publicitatea şi fascinaţia pe care o suscită acesta”.  
Tot comunismul e de vină ?

IV.2. Referiri la ideile domnului Vasile Ernu
               
                Din acceptarea felului în care a fost prezentat („domnul Vasile Ernu, de la CriticAtac”, platformă despre care domnia sa a sugerat în emisiune că este de stânga) deduc concluzia că dl. Ernu a participat la emisiune ca om de stânga.
                Dar, din punctul meu de vedere, dl. Vasile Ernu n-a avut, în toată emisiunea, decât o intervenţie prin care ar putea fi bănuit că este un om cu opţiuni de stânga: „Capitalismul nu are morală (…). Singura responsabilitate a capitalismului este aceea de a aduce profit. În momentul în care „tovarăşul” Ceauşescu se vinde bine, cel mai mare capitalist ţi-l împachetează şi ţi-l vinde”.
                În rest, prin discursul său, domnului Ernu fie că pactizează cu cei trei oameni de dreapta din studio, fie că face eforturi pentru a se plasa pe poziția gri.

                Iată argumentele mele:

a). Când dl. Adrian Papahagi formulează concluzia sa nihilistă referitoare la comunism, dl. Vasile Ernu îi ţine isonul:
- A.P. : „Eu ceea ce spun este că în ordine spirituală comunismul a fost o agresiune împotriva firii umane, împotriva libertăţii, libertății de conştiinţă, libertăţii credinţei, libertăţii de asociere ş.a.m.d. Deci nu avem nimic de a regreta din acea perioadă”.
- V.E. : „Aici sîntem total de acord”.
b). Când dl. AP falsifică mesajul „Manifestului Partidului Comunist” („Marx predică, în Manifestul Partidului Comunist, disoluţia familiilor, imoralitatea generalizată… comunitatea (sic !) femeilor  ş.a.m.d.”), dl. VE  nu restabileşte adevărul, ci adaugă un alt neadevăr: „Marx era la Index în comunism !”
c).  Atât în discuţia despre nostalgia faţă de epoca Ceauşescu, cât şi în discuţiile despre perceperea corectă a trecutului comunist şi despre posibilul muzeu al comunismului, dl. Ernu se străduieşte să se situeze pe o himerică poziţie dezideologizată.
- „Însă nici un om în lumea asta nu este nostalgic după regimuri politice”. A trebuit ca Mircea Marian să-i atragă atenţia că eludează realitatea: „Mi se pare că ultimul sondaj făcut de cei de la Institutul pentru investigarea crimelor comunismului arată o serioasă nostalgie după regimul Ceauşescu, propriu zis, nu era după Trăbănţelul nostru cel simpatic cu care traversam munţii.”
- „Mie mi se pare că această perioadă [epoca Ceauşescu] trebuie atacată din mult mai multe unghiuri şi cel mai puţin din punct de vedere ideologic”.
- „Această decizie [a creării muzeului comunismului] trebuie să aparţină, evident, oamenilor profesionişti în acest domeniu, nu o să aparţină nici politicii… Nu trebuie să-l reprezinte nici pe domnul Iliescu, nici pe domnul Băsescu…”. Din nou, Mircea Marian îl pune pe visătorul Ernu în contact cu realitatea: „Sună foarte bine în teorie, înțeleg ce spuneţi şi vă dau dreptate, dar vă spun că, practic, nu se va întâmpla acest lucru”.

Consider că e cel puţin nepotrivit ca, în condiţiile în care ideologii de dreapta folosesc un discurs tot mai tăios, să te declari  om de stânga, dar în fapt să cochetezi cu dezideologizarea.

PS.

Am propus acest articol spre publicare revistei (?) CriticAtac.

„STIMATĂ REDACŢIE,
Vă propun pentru publicare articolul meu  Adrian Papahagi şi Vasile Ernu în emisiunea ’Foc încrucişat’, a TvR.info.
Vă rog să aveţi amabilitatea de a-mi comunica dacă articolul satisface sau nu exigenţele dv.
Mulţumesc.
Valeriu Stănescu”

Mi-a răspuns dl. Vasile Ernu:

„Draga Valeriu Stanescu
mersi pentru mesaj dar cred ca cine e interesat de emisiune mai bine se uita. Crezi ca merita un text acea emisiune? Oricum 90% di ce e la tv e gunoi, chiar si cind aparem noi.
iti zic eu ca nu merita... mai bine sa scriem pe chestii mai serioase si sa ne citim..
succec
v.e.”

În saitul Fundaţiei Creştin-Democrate am scris următorul comentariu:

Dacă vă interesează şi aprecieri critice, argumentate, le puteţi găsi aici:
http://valeriuss.blogspot.com/2011/10/adrian-papahagi-si-vasile-ernu-in.html

Cu stimă,
Valeriu Stănescu

Comentariul n-a primit "verde de la semafor"

A doua încercare:

Adrian Păunescu, Liedul dialecticii (fragment) :

„Eternul război dintre minus şi plus
e cea mai curată şi sfîntă poveste,
nimic nu se face de n-are opus
şi viaţa, mereu, opoziţie este.”


Dacă vă interesează şi aprecieri critice, argumentate, nu doar aplauze şi ovaţii, le puteţi găsi aici:

http://valeriuss.blogspot.com/2011/10/adrian-papahagi-si-vasile-ernu-in.html

Cu stimă,
Valeriu Stănescu

Nu mi-au fost acceptate comentariile pe saitul Fundaţiei Creştin-Democrate. 




Prelungiri în CriticAtac


Valerius spune:
20 octombrie 2011 la 22:54

Stimate domnule profesor Adrian Papahagi,

În 6 oct. 2011, zapând, am avut neplăcuta experienţă să aud, în emisiunea „Foc încrucişat” (de la TvR.info), un neadevăr grosolan: „Marx predică, în Manifestul Partidului Comunist, disoluţia familiilor, imoralitatea generalizată… comunitatea (sic) femeilor ş.a.m.d.” Ulterior am văzut înregistrarea emisiunii pe saitul fc-d.ro. Dv. sunteţi cel care a rostit acel neadevăr. Aşa am luat cunoştinţă de existenţa dv. Nu ştiu nici acum dacă aţi spus acel neadevăr din ignoranţă sau din rea-voinţă.

Ceea ce m-a întristat văzând acea emisiune a fost ura pe care o manifestaţi în exprimarea ideilor, îmi părea că ideile dv. vin din fiere, nu din materia cenuşie. Când aţi decretat, în acea emisiune, „în ordine spirituală sistemul acela [n-a produs (?)] absolut nimic valabil, absolut nimic”, m-aţi jignit, căci eu am apărut în acea ordine spirituală. Domnule, cuvintele nu sunt gloanţe, iar dv. nu sunteţi membru al unui pluton de execuţie ! Ţine de codul moral al unui intelectual autentic faptul de a cunoaşte temeinic ceea ce vrea să critice.

Dv., pe lângă meteahna de a spune falsuri grosolane, o aveţi şi pe aceea de a invoca premise din care vreţi să deduceţi concluziile care vă convin. Dau două exemple:

Exemplul 1.

„Nu știu Dvs din ce tradiție vă revendicați, dar strămoșii mei Nicolae Papahagi și Valeriu Papahagi erau diplomați în anii 1900 și 1940.”

Domnule profesor, eu vă cred pe cuvânt, dar ce ziceţi de cugetarea asta: „Gloria strămoşilor pe strămoşi cinsteşte”. Nu pot să cred că strămoşii dv. erau incoerenţi în discurs, aşa cum aţi fost dv. în acea emisiune:
- „Nu sunt pentru ideologizarea memoriei, nu cer neapărat ca memoria să fie transformată într-un vector de pedagogie colectivă ideologizată, fiindcă asta a fost tratamentul pe care l-am avut noi ca şcolari. (…)
- „Muzeul este, de fapt, un muzeu care ar trebui să aibă şi o anumită pedagogie publică, aşa cum este, de pildă, ceea ce am văzut la Berlin şi m-a frapat extraordinar de mult. Se numeşte „Topografia terorii”.

Exemplul 2.

Surpriză: nici măcar Tătaru-Cazaban sau Lazurca nu sunt teologi. Nu că ar fi o problemă asta. Ceea ce vă deranjează e că sunt creștin-ortodocși practicanți.

Am înţeles sugestia, domniile voastre sunteţi băieţii buni, sunteţi oastea de îngeri a Domnului, noi suntem băieţii răi. Dar, având în minte o cugetare din popor, „Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul”, nu pricep un lucru: cum poate un om care susţine ritos că este creştin-ortodox practicant să declare cu seninătate: „Eu aveam 13 ani când a fost împuşcat Ceauşescu. Vă mărturisesc că nu mi-a părut rău de el, nici măcar creştineşte. În momentul acela îl detestam atât de mult, şi cred că mulţi dintre noi o putem spune, încât a fost o imensă eliberare.”

Eu, ăsta păcătosul, pe când avem 15 ani am văzut, din întâmplare, autopsierea unui bătrân care murise prin înecare. Nu mă puteam mişca, de parcă eram hipnotizat, iar noaptea care a urmat a fost cea mai cumplită noapte din viaţa mea. De aceea mi-e imposibil să empatizez cu un copil care vede cadavrele însângerate a doi bătrâni, în ziua de Crăciun, şi simte o „imensă eliberare” !

Stimate domnule profesor Adrian Papahagi, e bine să vă obişnuiţi cu ideea că nu aveţi întotdeauna dreptate, să înţelegeţi sensul acestor versuri:

Eternul război dintre minus şi plus
e cea mai curată şi sfîntă poveste,
nimic nu se face de n-are opus
şi viaţa, mereu, opoziţie este
.”

Nu vă spun cine le-a scris, căci nu vreau să vă stimulez secreţia bilei.

kinn spune:
20 octombrie 2011 la 23:24

Interesant. Bune cugetarile, chiar nu le stiam. Si versurile.

andrei boghe spune:
21 octombrie 2011 la 1:40

Aș putea să jur că versurile îi aparțin lui Adrian Păunescu, vestit pentru talentul său de versificator. Dar poate mă înșel. Dacă n-au fost scrise de el, atunci _ar fi putut fi scrise de el_, dacă înțelegeți ce vreau să spun; mi le imaginez cu ușurință recitate – scandate? – la Cenaclul Flacăra. Dar nu despre asta e vorba.

M-ați îndatora nespus dacă mi-ați putea explica, fie și în două vorbe, în ce constă incoerența – sintactică, stilistică, ideatică – a celor două enunțuri aparținând dlui Papahagi pe care le citați: „Nu sunt pentru…” și „Muzeul este…”. Vă mărturisesc că nu îmi dau seama în ce constă incoerența lor (nu că o anumită lejeritate în exprimare n-ar fi de așteptat în cazul unui discurs vorbit, colocvial; dar aici chiar nu văd vreo abatere). Aveți vreun argument în acest sens? …dincolo de nivelul simplei impresii, e.g., „e incoerent pentru că mi se pare mie că e incoerent.”

Valerius spune:
21 octombrie 2011 la 5:57

@ andrei boghe

„Aveți vreun argument în acest sens? …dincolo de nivelul simplei impresii, e.g., „e incoerent pentru că mi se pare mie că e incoerent.”

Insinuaţi că eu lucrez cu „simple impresii” de felul „e incoerent pentru că mi se pare mie că e incoerent.” Prima reacţie a fost să nu vă răspund, dar, în final, m-am gândit că e de bun-simţ să vă răspund. De această dată.

1). „în ce constă incoerența – sintactică, stilistică, ideatică – a celor două enunțuri aparținând dlui Papahagi pe care le citați”

Este evidentă incoerenţa:

a). „Nu sunt pentru ideologizarea memoriei, nu cer neapărat ca memoria să fie transformată într-un vector de pedagogie colectivă ideologizată, fiindcă asta a fost tratamentul pe care l-am avut noi ca şcolari. (…)

Aici dl. Adrian Papahagi exprimă un principiu al domniei sale, „Nu sunt pentru ideologizarea memoriei, nu cer neapărat ca memoria să fie transformată într-un vector de pedagogie colectivă ideologizată”, oferind şi un temei (justificare) pentru respingerea „ideologizării memoriei”: „tratamentul pe care l-am avut noi ca şcolari”, tratament din vechiul regim pe care şi-l aminteşte ca fiind o experienţă neplăcută.

b). „Muzeul este, de fapt, un muzeu care ar trebui să aibă şi o anumită pedagogie publică, aşa cum este, de pildă, ceea ce am văzut la Berlin şi m-a frapat extraordinar de mult. Se numeşte „Topografia terorii”.

Aici dl. AP pledează pentru „ideologizarea memoriei” în posibilul „Muzeu al dictaturii comuniste”. În emisiunea respectivă, argumentarea domnului AP a fost mai amplă: „Muzeul nu este muzeul comunismului în care să avem, de pildă, raioane de Alimentara, şi Eugenii, şi bomboane din acelea în care-ţi spărgeai dinţii, şi să lăcrimăm nostalgic. Muzeul este, de fapt, un muzeu care ar trebui să aibă şi o anumită pedagogie publică, aşa cum este, de pildă, ceea ce am văzut la Berlin şi m-a frapat extraordinar de mult. Se numeşte „Topografia terorii”: fostul sediu al Gestapo şi în spate o bucată din Zid, deci cele două agresiuni împotriva sufletului german (la care au fost părtaşi, dar de care au şi suferit) sunt explicate pedagogic şi ele nu-ţi inspiră la sfârşit un sentiment ambiguu sau ambivalent, ci-ţi arată că acele proiecte ale modernităţii târzii au fost criminale, nu puteau să se termine altfel decât rău, fiindcă însuşi proiectul era criminal, proiectul era o agresiune împotriva firii umane. Deci de aceea acest muzeu ar trebui să se numească „Muzeul dictaturii comuniste”. (…)

Este evident pentru oricare om cu glagore că dl. AP respinge „ideologizarea memoriei” atunci când este de tip comunist, dar militează pentru ea atunci când este de tip anticomunist.

Găsiţi mai multe informaţii în blogul meu:

http://valeriuss.blogspot.com/2011/10/adrian-papahagi-si-vasile-ernu-in.html

2). „Aș putea să jur că versurile îi aparțin lui Adrian Păunescu, vestit pentru talentul său de versificator. Dar poate mă înșel. Dacă n-au fost scrise de el, atunci _ar fi putut fi scrise de el_, dacă înțelegeți ce vreau să spun; mi le imaginez cu ușurință recitate – scandate? – la Cenaclul Flacăra.”

Da, versurile-i aparţin lui Adrian Păunescu. Bănuiala mea este că dv. ştiţi că el este autorul acestor versuri, dar vă prefaceţi că nu ştiţi, pentru a vă oferi posibilitatea unei alte insinuări: versurile lui AP pot fi recunoscute cu uşurinţă, pentru că sunt doar versificaţie, iar AP a fost un versificator.
Insinuarea este un instrument periculos, tăişul ei îl poate răni chiar şi pe cel care foloseşte acest instrument. Versificatorii există în număr incomparabil mai mare decât poeţii autentici şi produsele lor se confundă într-o masă de „cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune”. Faptul că dv. recunoaşteţi cu uşurinţă versurile lui AP, putând chiar să juraţi în acest sens, dovedeşte că versurile lui AP nu sunt simplă versificaţie.

Dar „simpla impresie” de tipul „e versificator pentru că mi se pare mie că e versificator”, în domeniul judecăţilor estetice este, cred eu, acceptabilă. Putem invoca ideea homo-mensurei a lui Protagoras, „Omul este măsura tuturor lucrurilor”, şi cugetarea populară „Nu-i frumos ce e frumos, ci-i frumos ce-mi place mie”.

Eu am o altă „măsură” pentru versurile despre care vorbim. Din punctul meu de vedere, versurile lui AP din „Liedul dialecticii” sunt comparabile cu metaforele lui Heraclit despre contradicţie ca origine a mişcării, a devenirii (ideile dialectice despre „război ca mamă a tuturor lucrurilor”, despre tensiunile din arc ce stau la originea lansării săgeţii etc.).

gheorghita zbaganu spune:
21 octombrie 2011 la 9:28

Multumesc pentru informatie. Deci domnul Papahagi stie ca sistemul socialist nu a produs nimic bun. Si el se trage din boierime. Si nu i-a parut rau de doi batrini impuscati. Este un exemplu didactic de dezumanizare din speta Neamtu. Pariez ca si dumnealui se bucura cind vede hingherii. Pina acum nu am auzit nimic de domnia sa si cred ca nici de acum inainte.

EugeniaP spune:
21 octombrie 2011 la 15:41

@Valerius
Poate, ar fi bine sa ne reamintim ce le-a raspuns Carol I vocilor care rosteau cu mandrie numele alor nostri’ tineri scoliti la Paris, Viena, Berlin etc….caractere vreau domnilor’, caractere….

Valerius spune:
21 octombrie 2011 la 20:14

Cine are urechi… să audă !