miercuri, 21 septembrie 2011

Umor de debitor

Azi am fost să plătesc rata lunară la o bancă. Stând la „coadă”, la casierie, am auzit un banc. 

Doi inşi, de pe un vapor care s-a scufundat, au ajuns pe o insulă pustie şi îndepărtată de lumea civilizată. Unul zice: „N-avem nicio şansă de salvare, aici ne vor putrezi oasele”. Celălalt îi răspunde: „Stai liniştit, căci în 5 zile mă va găsi banca la care sunt dator”.

TrăiasCĂ CApitalismul salvator !

marți, 20 septembrie 2011

Comentarii la articolul „Vă invităm să ne dați o mînă de ajutor: critici, sugestii, propuneri”, din CriticAtac


Valerius :  

1). Îmi displac:
 - comentariile-înjurături;
 - comentariile cu multe greşeli de scriere.
Soluţia ? Nu mi-aş putea asuma responsabilitatea rezolvării acestei probleme. E uşor să spui: „este nevoie de o cenzură pe criterii de valoare”, dar riscul este enorm, căci ar fi în primejdie pluralismul de opinii, idei, opţiuni.

2). Propunere: aş vrea ca mesajele, comentariile să poată fi citite în ordinea postării lor. În forma de acum, pentru a afla comentariile noi la un articol trebuie să parcurgi toate comentariile, pierzând mult timp.

Nu ştiu cum, dar ştiu că se poate ca mesajele să fie citite în ambele moduri:
 - cronologic;
 - în conexiune cu alte comentarii.

Vedeţi aici un exemplu de forum cum aş dori să fie şi acesta:


Observați:
 - comentariul 9140 vine … după 9139 (cronologic);
 - cine doreşte, poate afla şi comentariul la care cel cu nr. 9140 se referă (în acest caz, clicând pe linkul care trimite la comentariul 9138).

rate :  
Mai bine un sistem de marcare a valorii/importanţei/adecvării comentariilor în aşa fel încât lumea să nu-şi piardă vremea cu semnale grafice ale tuturor comentatorilor fără treabă.

Valerius:
@rate
” marcare a valorii/importanţei/adecvării comentariilor”

 Cine să facă această evaluare ?
Evaluarea este, inevitabil, subiectivă. Ceea ce pentru mine este “valoros”, “important”, “adecvat” ar putea să nu fie tot aşa şi pentru alt cititor. Este preferabil ca fiecare cititor să aibă şansa de a evalua, selecta el însuşi.

Raluca :
Apreciez in primul rand simplul faptul ca existati, oricat de patetic ar putea suna asta. Ca sa fie mai clar, as spune ca apreciez ca exista oameni care iti dau silinta sa gandeasca lucrurile care ni se intampla si in alta cheie, care se documenteaza si combat pe pagini intregi, se implica in dialoguri intre reviste etc. Aceeasi apreciere uimita o am si fata de unii dintre comentatorii dumneavoastra, care ma intreb de unde si cum reusesc sa aloce atata timp si energie unui schimb de idei care foarte usor poate fi considerat de la un punct incolo superfluu.
Ceea ce pe mine ma indeparteaza totusi de Criticatac este necesitatea de a fi revolutionar si de stanga, care transpare atat de clar din ce publicati, astfel incat toata initiativa se acopera de o aura fluorescenta, care semnaleaza de la o mila distanta culoare ideologica necesara. Desi ii inteleg ratiunea, inclusiv faptul ca dumneavoastra considerati probabil ca a face acest lucru este o dovada de autenticitate, mie mi se pare ca sensul criticii si a fi in alerta fata de distorsiunile, exploatarea si marsaviile pe care le intalnim, nu este de a oferi o reteta de interpretare, ci de a incuraja pe bune spiritul critic, “oriunde s-ar afla el”. Iar asta nu prea vad la voi, din pacate. Spun din pacate pentru ca asta asteptam de la o revista care se numeste Criticatac, si nu Stangatac. Asteptam sa incurajeze gandirea critica si opiniile nuantate oriunde s-ar afla ele, la orice pol al ideologiei politice, si nu sa imi ofere o alternativa gata mestecata de gandire, o lentila colorata pentru a vedea altfel realitatea.

In rest, cred ca pentru ce va propuneti voi sa faceti, o faceti destul de bine, mai ales ca sunteti online doar de 1 an. Doar cred ca ar fi mai onest ca daca chiar doriti sa continuati cu un continutul atat de puternic de stanga, sa va schimbati pe bune numele in Stangatac si sa va asumati treaba asta. A critica nu este doar apanajul stangii. Din acest motiv eu nici nu va mai citesc de ceva vreme, pentru ca am impresia ca mi se serveste ideologie pe paine iar eu personal caut mai mult lecturi care ridica probleme si le discuta asumandu-si posibilitatea unor argumente venite din mai multe zone. In acest sens, impresia mea este ca autorii textelor publicate de voi nu dileme cu privire la justetea opiniilor pe care le exprima, ca sunt atat de convinsi ca detin perspectiva corecta, ca unii dintre ei par aproape ne-umani. Scuze ca zic asta, poate e cam tare, dar asta e impresia mea. Si e nitel ciudat si infricosator.

In rest, o sugestie functionala ar fi sa puneti un newsletter saptamanal, cu titlurile articolelor publicate in perioada respectiva, si sa faceti categorii pentru articole: economie, social, politica, drepturile omului etc.

Cele bune,
 Raluca

Valerius :

1). „Ceea ce pe mine ma indeparteaza totusi de Criticatac este necesitatea de a fi revolutionar si de stanga, care transpare atat de clar din ce publicati”

S-ar părea că aici exprimaţi o trăire afectivă, în consecinţă orice contraargument ar fi inutil; dragoste (pentru „stânga”) cu sila nu este posibilă. Nu vă pot demonstra că trebuie să iubiţi „stânga”.

2). „mie mi se pare ca sensul criticii si a fi in alerta fata de distorsiunile, exploatarea si marsaviile pe care le intalnim, nu este de a oferi o reteta de interpretare, ci de a incuraja pe bune spiritul critic, “oriunde s-ar afla el”. Iar asta nu prea vad la voi, din pacate. Spun din pacate pentru ca asta asteptam de la o revista care se numeste Criticatac, si nu Stangatac. Asteptam sa incurajeze gandirea critica si opiniile nuantate oriunde s-ar afla ele, la orice pol al ideologiei politice, si nu sa imi ofere o alternativa gata mestecata de gandire, o lentila colorata pentru a vedea altfel realitatea.”

Mi se pare că aici vreţi să vă manifestaţi raţional-logic, în consecinţă contraargumentele mele au un rost.
Generalizarea potrivit căreia toate articolele din CriticAtac sunt „reţete de interpretare”, este nedreaptă. Am motive să vă suspectez de pre-judecata că a fi de „stânga” înseamnă a fi dogmatic (lipsit de spirit (auto)critic).
Dacă, totuşi, observaţi că un articol este doar o „reţetă de interpretare”, „o alternativa gata mestecata de gandire”, „o lentila colorata pentru a vedea altfel realitatea”, „ideologie pe paine”, ce sau cine vă împiedică să-l criticaţi ? Pentru un om care afirmă că preţuieşte atât de mult „spiritul critic” atitudinea adecvată este angajarea critică, nu „îndepărtarea” grăbită de ceea ce i se pare criticabil.

3). „Doar cred ca ar fi mai onest ca daca chiar doriti sa continuati cu un continutul atat de puternic de stanga, sa va schimbati pe bune numele in Stangatac si sa va asumati treaba asta. A critica nu este doar apanajul stangii.”

Aici abaterea de la logică este evidentă.
Pe de o parte, susţineţi, pe bună dreptate, că „A critica nu este doar apanajul stangii” (în treacăt fie spus, „doar” nu-şi avea rostul în compania lui „apanajul”). Cu alte cuvinte, dreptul de „a critica” aparţine şi „dreptei”.
Pe de altă parte, vă deranjează că acest sait nu poartă pe frontispiciu, vizibil de la un kilometru, denumirea „Stangatac”.

Întrucât (având în vedere ceea ce aţi exprimat mai sus) nu gândiţi că atributul „critic” a fost „privatizat” de către „dreapta” (nu gândiţi că ar fi un apanaj al dreptei), trebuie să caut o altă explicaţie a solicitării ca această revistă online să se numească „Stangatac”. Presupun că aţi vrea ca oamenii care au prejudecata „A fi de stânga = a fi dogmatic” să poată vedea de la distanţă „orientarea” revistei şi să se „ îndepărteze” în grabă, evitând pierderea de timp.

Raluca :
Valerius, ma voi referi doar la ultima remarca din comentariul dumneavoastra. En passant, da, mi se pare ca a fi de stanga inseamna a fi dogmatic, la fel cum “a fi” de dreapta e la fel de dogmatic etc. Asta nu e neaparat ceva rau, e doar ceva ce mi se pare corect a fi asumat.
Sugestia de a numi revista Stangatac, in loc de Criticatac este din punctul meu de vedere de natura sa coerentizeze discursul platformei online, mai exact sa dea justa masura a ceea ce se intampla aici: nu este vorba de o critica oarecare, este vorba despre o critica DE STANGA cu raspunsuri exclusiv de stanga, cel putin cate am citit eu… Odata asta asumat, cine vrea sa fuga, sa fuga. Cine vrea sa ramana, sa ramana. Mi se pare mai cinstit si autentic.
Pe de alta parte, de milioane de ori ar fi mai interesant pentru mine o abordare asa cum a prezentat Norbert Coman, cand spune despre Criticatac “să fie locul interogației, deci nu neapărat și al soluțiilor (care pot fi greșite)”. In sensul asta mi s-ar parea mult mai util pentru dezvoltarea functiei critice sa nu existe coloratura de stanga in imaginarea solutiilor, cel putin nu tratata ca obligatoriu (daca va propun un articol care aplica o critica libertariana la o politica de stanga existenta, hai sa-i zicem salariul minim pe economie, un exemplu, o acceptati la Criticatac? nu prea cred, si e pacat).
Asta e opinia mea (asta era ideea acestui exercitiu de consultare si feedback, din cate am inteles) dar desigur, este la latitudinea celor care se ocupa de aceasta platforma in ce directie vor sa o duca.

@raluca
 (I)

 Continui discuţia noastră nu pentru că aş fi Gică-Contra, ci pentru că ea este în sfera temei articolului.

„da, mi se pare ca a fi de stanga inseamna a fi dogmatic, la fel cum “a fi” de dreapta e la fel de dogmatic etc.”

Dacă doar „vi se pare” este încă bine. Dacă sunteţi închisă în conserva unei convingeri este rău. Dv. nu observaţi că realitatea este mai complexă, mai nuanţată ?

Indubitabil, există şi indivizi care se plasează pe poziţia de „stânga” ori în cea de „dreapta” în mod dogmatic, necritic (din snobism, mimetism etc.), cam aşa cum un copil „ţine” cu Steaua pentru că tatăl lui este suporter al Stelei. De exemplu, unii sunt de „dreapta”, chiar dacă n-au habar ce înseamnă a fi de „dreapta”, pentru că au o admiraţie pentru Liiceanu ori pentru Pleşu.

Există, însă, şi oameni care au devenit de „stânga” ori de „dreapta” prin exersarea spiritului critic, prin reflecţie şi prin opţiune în conştiinţă de cauză [erată: în cunoştinţă de cauză]. Aceştia, fie ei dintr-o tabără, fie ei din cealaltă tabără, sunt cei care reprezintă în mod legitim cele două orientări, nu ageamiii.

Valerius :
-  Scuze. Mi s-a părut că scrieţi numele cu iniţiala minusculă (raluca).

- Erată:
            - în loc de “prin opţiune în conştiinţă de cauză”
            - se va citi “prin opţiune în cunoştinţă de cauză”. 

@raluca
 (II)

„ Asta („a fi dogmatic”, ca om de stânga sau ca om de dreapta, nota mea, V.) nu e neaparat ceva rau, e doar ceva ce mi se pare corect a fi asumat.”

În deosebire de dv., eu consider că a fi dogmatic – fie la „stânga”, fie la „dreapta” – este neapărat rău. Spiritul dogmatic este ca o mumie. Dogmatismul este compatibil, cel mult, cu religia. Istoria religiilor dovedește, însă, că viaţa fluidizează chiar şi concepţiile religioase pietrificate.

@raluca
 (III)

 „Sugestia de a numi revista Stangatac, in loc de Criticatac este din punctul meu de vedere de natura sa coerentizeze discursul platformei online, mai exact sa dea justa masura a ceea ce se intampla aici: nu este vorba de o critica oarecare, este vorba despre o critica DE STANGA cu raspunsuri exclusiv de stanga, cel putin cate am citit eu…”

Aveţi un mod de a gândi care mă surprinde, presupunând că vine de la un om tânăr. Dv. gândiţi aşa: cei de stânga şi cei de dreapta să se grupeze în găşti izolate.

Am două contraargumente:

a). Această izolare nici nu este posibilă în absolut, căci în fiecare dintre cele două găşti ar apărea diferenţieri; de exemplu, în gaşca celor iniţial de stânga unii ar deveni mai de stânga, alţii mai de dreapta. Nu pot exista unul fără celălalt: lumina şi întunericul, parul şi imparul, vertebratul şi nevertebratul, stânga şi dreapta.

b). Presupunând că izolarea ar fi posibilă, ea nici nu ar fi benefică, deoarece ea ar însemna degenerare pentru oricare dintre cele două tabere. „Războiul” dintre ele este motorul dezvoltării fiecărei tabere şi al societăţii, în ansamblu.

Iertaţi-mi ticul profesional (deh, sunt profesor): v-aş recomanda o lectură mai profundă a unor texte din Heraclit, din Hegel.

Până atunci, vă ofer câteva versuri ale unui mare poet-dialectician:

Adrian Păunescu, 
„Liedul dialecticii”

Nimic nu se face de n-are opus,
 nimic nu trăieşte cînd nu-i să-l conteste,
 oricît se înalţă puterea de sus,
 ovaţii o ţin, dar o ţin şi proteste.

Eternul război dintre minus şi plus
 e cea mai curată şi sfîntă poveste,
 nimic nu se face de n-are opus
 şi viaţa, mereu, opoziţie este.

Aceasta n-o cred nici tiranii cei mari,
 nici servii de rînd ce le cîntă din tavă.

Trăiţi, învăţînd fericirea grozavă
 că nu veţi muri monolit, gospodari.

Putere, iluzie definitivă,
 de vrei să durezi, fă-ţi ceva împotrivă.

Coman Norbert :
Superbă poezia…

Valerius :
Mă bucur că vă place şi dv.

@raluca
 (IV)

„de milioane de ori ar fi mai interesant pentru mine o abordare asa cum a prezentat Norbert Coman, cand spune despre Criticatac “să fie locul interogației, deci nu neapărat și al soluțiilor (care pot fi greșite)”

Nu ştiu ce aţi alege dv., dar eu, cu mintea de acum, aş refuza categoric oferta unui Dumnezeu de a mă face un papagal care ar repeta la nesfârşit întrebările geniale din istoria filozofiei universale, dar fiind incapabil de ale [erată: a le] înţelege sensurile şi fiind lipsit de posibilitatea unor răspunsuri (prin efortul propriu ori prin efortul marilor filozofi). Nu, domnişoară, întrebările îşi au rostul doar pentru că aşteaptă un răspuns. A întreba de dragul de a întreba este absurd. Cu gândirea-i profundă, Blaga a descoperit că întrebarea (problema) este îngemănată cu răspunsul (soluţia), ea prefigurează deja un orizont de căutare a întrebării („zarea interioară” a problemei). Când te întrebi (scrie Blaga comparând „problema ştiinţifică” şi „problema filozofică”) „Este sunetul un fenomen mecanic cuantificabil ?”, respectiv „Ce este Lumea în substanţa ei ?”, deja ai conturat nişte orizonturi de căutare ale răspunsurilor.

@raluca
 (V)

 „In sensul asta mi s-ar parea mult mai util pentru dezvoltarea functiei critice sa nu existe coloratura de stanga in imaginarea solutiilor, cel putin nu tratata ca obligatoriu”
Intuiesc o „asumpţie de fundal” a discursului dv.: „coloratura” ideologică, politică vi se pare mult prea impregnată de subiectivism, lipsită de obiectivitate. Păi, dacă sunteţi însetată de cunoaşterea „obiectivă”, ce căutaţi în zonele de dezbatere ideologică ? De ce nu mergeţi în cercurile de discuții ale matematicienilor, ale celor din sfera „ştiinţelor exacte” ? Nu cred că există cunoaştere absolut obiectivă, căci, inevitabil, oricare cunoaştere există printr-un Subiect, este inevitabil „contaminată” de acesta, dar pot accepta că în domeniul „ştiinţelor exacte” cunoaşterea este mai puţin impregnată de subiectivism şi subiectivitate. Nu aceeaşi este situaţia în domeniul disciplinelor, dezbaterilor sociale şi politice.

gheorghitazbaganu :

Domnule Valerius

 Cred că ar fi bine de lămurit şi ce înseamnă a fi dogmatic. Pentru mine înseamnă a da un răspuns de tipul “Propoziţia x este/nu este adevărată fiindcă aşa e scris AICI”. Totuşi, fiecare om are implantat în el un sistem de axiome şi de valori. A şi la releva nu înseamnă a fi dogmatic. Sau înseamnă? NU crdeţi că în final răspunsurile la probleme care se sustrag unei verificări/respingeri empirice ajung la răspunuri asemănătoare de forma “Propoziţia x este/nu este adevărată fiindcă aşa e scris ÎN MINE”?
 Întreb şi eu, sper că nu vă supăraţi-

Valerius :
@ gheorghitazbaganu

1). „Întreb şi eu, sper că nu vă supăraţi”

Dacă vă închipuiţi că m-aş putea supăra din cauza întrebărilor dv., înseamnă că nu aveţi o impresie tocmai bună despre mine.

2). „Cred că ar fi bine de lămurit şi ce înseamnă a fi dogmatic.”

a). N-am nicio îndoială că ar fi bine. Dar ar fi o sarcină dificilă, care ar merita să fie abordată ca temă măcar a unei lucrări de licenţă, dacă nu chiar de doctorat.

b). În contextul discuţiei mele cu „raluca” nu am urmărit un scop atât de greu de realizat. Sper că, în mod explicit, dar şi implicit-contextual, am făcut transparente sensurile cu care am folosit termenii „dogmatism” şi „dogmatic”:
 •„există şi indivizi care se plasează pe poziţia de „stânga” ori în cea de „dreapta” în mod dogmatic, necritic (din snobism, mimetism etc.), cam aşa cum un copil „ţine” cu Steaua pentru că tatăl lui este suporter al Stelei.”
 •„eu consider că a fi dogmatic – fie la „stânga”, fie la „dreapta” – este neapărat rău. Spiritul dogmatic este ca o mumie. Dogmatismul este compatibil, cel mult, cu religia.”

c). Încerc să răspund solicitării dv. de a aborda mai serios, metodic termenul „dogmatism”.

- Primul lucru pe care simt nevoia să-l fac este să recurg la dicţionar:

*** (editori Jonathan Dancy şi Ernest Sosa), Dicţionar de filosofia cunoaşterii, vol. I, Ed. Trei, 1999, p.256: „Dogmatism: a spune despre cineva că este dogmatic înseamnă să spui că ţine la vederile sale mai mult decât este potrivit, mai puternic decât o garantează experienţa, de exemplu. (…) înseamnă să spui că îşi susţine vederile în mod necritic, fără să acorde suficientă atenţie obiecţiilor şi alternativelor sau limitărilor raţiunii omeneşti”.

- Al doilea lucru pe care gândesc că trebuie să-l fac este să găsesc manifestări de „dogmatism” şi „antidogmatism” în istoria culturi:

Dogmatismul „etalon” este cel religios şi este exprimat în principiul „Crede şi nu cerceta”.

În filozofia cunoaşterii există, de asemenea, „dogmatism”, manifestat prin încrederea necritică, naivă, în valoarea cunoaşterii. De pildă, până la Kant filozofii presupuneau că, în relaţia cognitivă, subiectul este pasiv, pur şi simplu înregistrează obiectul, cam aşa cum într-o bucată de ceară se imprimă o ştampilă (un sigiliu). Această premisă întemeia concluzia că valoarea cunoaşterii este garantată tocmai prin pasivitatea Subiectului cunoscător în raport cu Obiectul cunoaşterii.

Ca reacţii antidogmatice aş da ca exemplu „criticismul” kantian şi epistemologia carteziană.

Kant, pe bună dreptate, afirmă că a făcut o „revoluţie copernicană” în filozofia cunoaşterii argumentând rolul activ, constructiv, al subiectului în cunoaştere. Subiectul nu înregistrează obiectul cunoaşterii, ci-l construieşte, folosindu-se de structurile sale (ale subiectului).

Descartes începe să filozofeze folosind îndoiala (dubito) metodică, suspendând orice pre-judecăţi.

3). „fiecare om are implantat în el un sistem de axiome şi de valori. A şi la releva nu înseamnă a fi dogmatic. Sau înseamnă?”

Din punctul meu de vedere, dacă enunţul „fiecare om are implantat în el un sistem de axiome şi de valori” este înţeles într-un mod religios [(„Dumne)Zeul a implantat în om acel sistem de axiome şi de valori, în consecinţă ele nu mai trebuie cercetate, puse sub microscopul îndoielii metodice”], atunci acesta este un mod dogmatic de gândire. Este aşa-numitul ineism (teoria ideilor înnăscute), prezent şi în filozofia lui Descartes. Ineismul l-a costat pe Descartes însuşi un cerc vicios în argumentare:
 - criteriul adevărului este claritatea şi distincţia ideilor; garantul clarităţii şi al distincţiei este însuşi Dumnezeu (căci el ne-a întipărit, dinainte de naştere, aceste idei clare şi distincte);
 - ideea existenţei lui Dumnezeu este adevărată, căci este clară şi distinctă.

4). „NU crdeţi că în final răspunsurile la probleme care se sustrag unei verificări/respingeri empirice ajung la răspunuri asemănătoare de forma “Propoziţia x este/nu este adevărată fiindcă aşa e scris ÎN MINE”?

În mod intenţionat sau neintenţionat îmi întindeţi capcana empirismului, constând în absolutizarea principiului „nimic nu există în intelect care să nu fi fost mai întâi în simţuri (în experienţă)”. Cunoaşteţi că în domeniul ştiinţelor formale (matematica, logica) folosim ca un criteriu al adevărului coerenţa (noncontradicţia ideilor), criteriu care, de asemenea, nu trebuie absolutizat.

5). „ce înseamnă a fi dogmatic. Pentru mine înseamnă a da un răspuns de tipul “Propoziţia x este/nu este adevărată fiindcă aşa e scris AICI”.

Şi pentru mine înseamnă dogmatism. Folosesc (din nou) un exemplu din istoria astronomiei: cândva, un om de ştiinţă (pare-mi-se că Galileo Galilei) i-a arătat unui reprezentant al Bisericii, cu ajutorul unei lunete (sau telescop), un fenomen cosmic (poate că petele din Soare). Omul Bisericii a spus că fenomenul nu-i real, căci nu este în concordanţă cu doctrina religioasă (cum spuneţi dv., „nu este adevărat, căci nu scrie AICI, în concepţia aristotelic-biblică”).

gheorghitazbaganu :

Deci gîndim cam la fel. Decît că eu cred că în ultimă instanţă cu toţii suntem oarecum dogmatici. În sens slab, dacă vreţi….

Valerius :

Sunt convins că nimeni nu este imun faţă de dogmatism.

duminică, 18 septembrie 2011

Gânduri răvăşite la căpătâiul mamei muribunde


Am mai mărturisit obsesia mea: Maica Ţară moare. De mai bine de douăzeci de ani, sadici de felul lui Mengele  experimentează pe trupul şi spiritul maicii noastre, România. În realizarea scopurilor lor diabolice s-au folosit şi se folosesc, în continuare, de politicieni-curve, de intelectuali-mercenari. 
Când privesc în urmă, constat că în toată această perioadă am fost trist, ca atunci când am aflat că mama mea biologică este bolnavă, fără şansă de supravieţuire. Suferinţa mea a început chiar în momentul în care am citit pe faţa lui Nicolae Ceauşescu frica, în timpul mitingului din 21 decembrie 1989. Îmi amintesc, de parcă ar fi acum, cum teama mi s-a transmis (unii spun că atunci s-a folosit o tehnică specială cu efecte la nivelul psihologiei maselor), simultan cu un sentiment de revoltă: am izbit cu piciorul în canapea şi am spus revoltat „De ce se amestecă ?”.
A urmat perioada în care Ceauşeştii au fost asasinaţi şi în care s-au retransmis, într-o serie parcă nesfârşită, imaginile cu trupurile lor însângerate. Eram trataţi ca nişte vampiri: „Luaţi, săturaţi-vă !”.
O adunătură de indivizi şi de grupuri hămesite s-au năpustit la conducerea ţării, călcându-se în picioare. Printre ei se aflau spioni teleghidaţi din cele patru puncte cardinale, politicieni ruginiţi şi revanşarzi, intelectuali racolaţi în străinătate, politruci îndepărtaţi de Ceauşescu de la masa nomenclaturii şi revopsiţi politic în grabă, răufăcători de drept comun, imbecili care credeau că fac istorie, grăbiţi să strice înainte de a se întreba ce vor pune în loc, fără a conştientiza că sunt simple marionete.
                Din momentul în care am citit proclamaţia în zece puncte mi-am dat seama că păpuşarii vor nu doar căderea Ceauşeştilor, ci distrugerea sistemului socialist. Este adevărat că, pe ici – pe colo, s-a strigat „Jos comunismul !”, dar strategia a fost de restauraţie a capitalismului în mod insidios. După mulţi ani, în emisiunea „Q & A” a Alessandrei Stoicescu,  Emil Constantinescu declara că în timpul campaniei prezidenţiale încă i se mai recomanda să nu folosească mesajul anticomunist !
                Timp de câţiva ani, după Marea Păcăleală, am urmărit emisiunile de televiziune, am citit presa. Cumpăram şi citeam tot ce apărea la chioșcul de ziare, de la „Prostituţia” până la „Academica” (regret că, ulterior, pe când mi se umpluse o cameră cu ziare şi reviste, am aruncat majoritatea acelor publicaţii; era în ele reflectarea unei epoci istorice !). Reacționam nu doar intelectual, ci mai ales afectiv. La fiecare slogan perfid („Industria este un maldăr de fiare vechi”, „’Nu ne vindem ţara’ este o tâmpenie” etc.), la fiecare privatizare, la fiecare lovitură dată suveranităţii şi independenţei  simţeam o durere.
                Au trecut anii. Toate prevestirile sumbre s-au adeverit. Am fost expropriaţi de rezultatele muncii a multor generaţii, de resursele naturale, ni s-a luat dreptul de a ne autoguverna, de a fi un popor liber. Suntem cerşetori la noi acasă. Suntem umiliţi, supuşi unui genocid. România este o ţară muribundă.
                Au fost şi mai sunt oameni curajoşi care ne-au semnalat primejdiile, dar mesajele lor fie au fost luate în derâdere de „oamenii noi”, cu creierii spălaţi, fie s-au pierdut în vacarmul general. În această lamentaţie, scrisă dintr-o suflare, menţionez pe economistul Ilie Şerbănescu şi pe politicianul Corneliu Vadim Tudor. Vadim este, în opinia mea, de departe cel mai curajos politician român din prezent. În ultimele lui apariţii, în care s-a eliberat de reacţiile colerice scăpate de sub cenzura raţiunii, de imensele paranteze narcisist-intelectualiste, de mărturiile sale de religiozitate şi bunătate („Eu nu omor nicio muscă”, „Eu dau de mâncare unor câini”) mi-a fost simpatic. Răzvan Dumitrescu, un foarte bun jurnalist, ştie să-l pună în valoare, ca interlocutor, pe tumultuosul Vadim. M-a întristat, însă, afirmaţia Scormonitorului-prin-gunoaie, Dan-Diaconescu-Direct, că multe organizaţii locale ale PRM au trecut la „partidul” lui, partid care ar fi urcat în sondaje. Înseamnă că fabrica de „oameni noi” a lucrat cu spor.
                Recent, chiar indivizi care au contribuit la actuala situaţie în care se află România, precum Petre Roman, Victor Ciorbea, Dinu Patriciu, au început să facă destăinuiri din culisele politicii de răstignire a României.
                Mihai Gâdea a realizat o emisiune foarte interesantă („Sinteza zilei” din 15 sept.2011) despre datoriile băneşti pe care alte ţări le aveau faţă de România în decembrie 1989. Din discuţie am aflat că România a fost constrânsă, de forţe „prieteneşti” din Occident, în colaborare cu politicieni români paricizi, să renunţe la recuperarea acestor creanţe.

Deocamdată ofer nişte imagini din emisiunea „Sinteza zilei” menţionată:

Victor Ciorbea – Despre recuperarea creanţelor României, după 1989
Ilie Şerbănescu - Despre recuperarea creanţelor României, după 1989 (cel mai important !)
Florea Dumitrescu (fost guvernator al Băncii Naţionale a RSR) - Despre recuperarea creanţelor României, după 1989
Petre Roman - Despre recuperarea creanţelor României, după 1989

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Comentariu la articolul " Cine subminează parteneriatul cu America", de Cristian Campeanu

În România Liberă a apărut articolul "Cine subminează parteneriatul cu America", de Cristian Campeanu.

Am scris un comentariu la acel articol, dar nu sper că va primi "verde la semafor".

PS
În final, comentariul a fost publicat:
Aplaudacii 12:52 | 17 Septembrie

Comentariul este următorul.
"Aplaudacii - fie ei politicieni, fie jurnalişti – au două trăsături fundamentale: oportunismul şi egoismul. Ei identifică Puterea momentului şi-i dedică aplauzele şi ovaţiile, străduindu-se să stoarcă avantaje personale din gesturile lor de slugi. Principii ? Demnitate ? Atitudine critic-raţională ? Responsabilitate faţă de popor ? Fleacuri. „Pupă-l în bot şi papă tot”, asta-i toată filozofia lor. Când a fost momentul oportun, au aplaudat Lumina venită de la răsărit. Apoi l-au aplaudat îndelung, stând în picioare, pe Cel-Mai-Iubit-Fiu-Al-Poporului. Acum a venit momentul să i-o sugă cu sârg Marelui Licurici ( http://stiri.itbox.ro/stiri-citeste/Diverse/stiri-AXA-LUI-BASESCU-SI-SEXUL-ORAL.html” ).


Aplaudaci din toate timpurile, sugeţi şi lingeţi ce vreţi voi, dar nu ne implicaţi şi pe noi, ceilalţi, în practicile voastre perverse. Cu ce am greşit noi, cei diferiţi de voi, pentru a suporta consecinţele comportamentului vostru imoral ?

Comentariu la articolul "Libertarianismul - ce se ascunde în culise?", al prof. univ. A.-P. Iliescu

Tema libertarianismului e de actualitate (constat şi că ea este o preocupare mai veche a dv.; o abordaţi, de exemplu, şi în Liberalismul între succese şi iluzii). 

Trebuie neapărat adăugat că şi în România există motive de suspiciune cu privire la anumite grupuri libertariene, care se aseamănă ciudat de mult”.

Aveţi dreptate. Susţinătorii libertarianismului sunt pe cât de activi, tot pe atât de agresivi. Bunăoară, cunosc două saituri – „Cristian Paun” şi „Logica economică” – unde „fanii” libertarianismului au autentic comportament de pirania. De exemplu, opinia critică  a unui cititor („fiom”) – „Libertăţile economice conduc în timp la restrângerea celor sociale prin restricţionare accesului la resurse(sănătate, învăţământ, cultură) doar pentru o clasă selectă ce şi le poate permite. Pentru ceilalţi există o singură opţiune sclavia” – a primit următoarea replică: „Si da Fiom, ai dreptate si ai intuit bine, faptul ca esti batran te face in ochii mei automat o victima, prin urmare ar trebui sa stai mai mult prin casa. In cazul socialistilor trecuti de 50 de ani am niste reflexe foarte urate, le iau gatul din cateva miscari” ( http://www.logec.ro/manual-de-economie/  ).

Din articolul dv. „Libertarianismul- ce se ascunde în culise?” înţeleg că George Monbiot aduce în lumina rampei resorturile de culise ale libertarianismului (în treacăt fie spus, textul dv. „Monbiot pleacă de la două fapte incontestabile: 1- sursele de finanţare ale think tank-urilor libertariene sunt în mod deliberat învăluite în secret” îmi provoacă o nedumerire curioasă: dacă sunt „în mod deliberat învăluite în secret”, cum au devenit „fapte incontestabile” ?). Aşa cum ne aşteptam, în spatele peroraţiilor libertariene se află interese: „S-a dovedit chiar cine anume finanţează aceste grupuri, ce acţionează mai curând ca grupuri de lobby în favoarea unor interese speciale corporatiste, decât ca centre de gândire teoretică”.

Presupun că teoreticienii susţinători ai libertarianismului nu sunt, pur şi simplu, nişte intelectuali mercenari (care, în schimbul unei plăţi, îşi folosesc armele intelectuale în serviciul plătitorului), ci au şi un profil psihologic aparte, în care egoismul este trăsătura principală. Egoismul (adaos: ca atitudine a omului care "şi-a văzut sacii urcaţi în căruţă") îi împiedică să analizeze serios implicaţiile libertarianismului. De pildă, în saitul său, profesorul universitar Cristian Păun prezintă, ca un fel de argument al autorităţii, citatul "Proprietatea există înainte de Lege; Legea nu are altă misiune decât să impună respectarea proprietăţii oriunde există, oriunde ea se formează, în orice fel a creat-o cel ce a muncit, izolat sau în asociere cu alte persoane, cu condiţia să fi respectat dreptul celuilalt" (Frederic Bastiat).  A susţine că „Proprietatea există înainte de Lege” înseamnă a coborî proprietatea de la înălţimea ei de concept şi realitate social-juridică la nivelul comportamentului zoologic al marcării teritoriului.

P.S.
Comentariul n-a fost publicat. Probabil că nu s-a ridicat la înălţimea exigenţelor titularului blogului. În răspunsul său, A.-P. Iliescu îmi reproşează (cel puţin) păcatul unei generalizări nedrepte.

Adrian-Paul Iliescu said...
 @ Valerius
Libertarienii sunt, ca toti oamenii de altfel, foarte diferiti intre ei. Unii sunt probabil egoisti, iar cei pe care ii citati sunt chiar fanatici. Altii insa cred sincer ca logica coexistentei umane cere aranjamente libertariene. Din pacate, adesea sub sigla libertariana se ascund neoconservatori, conservatori extremisti si chiar anarhisti criminali.
Dar nu trebuie demonizati libertarienii in genere, ci denuntati cei care apara mascat interese inavuabile.

duminică, 11 septembrie 2011

Semnal

Vă semnalez apariţia unui "video-blog", un nou front deschis împotriva răului care ne invadează; aparţine cunoscutului şi curajosului Mircea Hamza.

Comentariu la articolul "Ideologia ca soluţie", de Andrei Pleşu

Din blogul profesorului Adrian-Paul Iliescu am aflat de articolul "Ideologia ca soluţie", al domnului Andrei Pleşu.
Comentariul domnului A.-P. Iliescu mi-a stârnit curiozitatea de a citi articolul comentat. Am simţit nevoia să fac propriul meu comentariu.


Am citit articolul lui Andrei Pleşu. Se numeşte „Ideologia ca soluție” şi se găseşte aici:

Incitat de titlul postării profesorului A.-P. Iliescu („Andrei Plesu: ideologia unui pretins critic al ideologiilor”), mi-am propus să verific dacă nu cumva Andrei Pleşu, în articolul menţionat, cade, el însuşi, în păcatul „ideologiei ca soluţie”.

Cu o farfurie bine garnisită alături ("natura umană" îşi cere drepturile !) şi cu un pahar din care soarbe după fiecare frază dichisită spre a fi „livrată” fanilor săi, Andrei Pleşu scrie despre modurilor în care au fost percepute „tulburările londoneze de la începutul lui august”:
- aceste tulburări  au fost cu siguranţă, pentru cei aflaţi la faţa locului, un episod dramatic”;
- „pentru ideologii angajaţi, „spectacolul“ evenimentelor din Anglia a fost mană cerească. (…) Ce abundentă materie-primă pentru supa reîncălzită a ideologiilor de tot soiul!

Sună ca promisiunea unei critici a tuturor abordărilor ideologice ale tulburărilor menţionate. În realitate, articolul domnului Pleşu este o manifestare de sarcasm la adresa aşa-numitei ideologii de stânga:
- „Ce splendidă ocazie pentru lansarea unor viguroase manifeste „anti-sistem“!”
- „scopul spargerilor comise la Londra era, de fapt, o încercare de a „defetişiza“ proprietatea privată.”
- „Ce poate fi o revoltă de stradă într-o mare capitală occidentală? Păi, e simplu: un act de disperare împotriva capitalismului, o descărcare psihică a oropsiţilor, dezavantajaţilor, proletarilor, minoritarilor, excluşilor, săracilor, imigranţilor, exploataţilor, colonizaţilor de altădată, împotriva restricţiilor, erorilor manageriale, legilor nedrepte, aroganţei consumeriste, rasismului şi inegalităţii sociale. Gata. Subiect închis. Tulburările din Anglia nu sînt decît o notă de subsol, un exemplu în plus, la pagina despre revoluţie din manualul de socialism ştiinţific.”

Prin băşcălia deversată asupra ideologiei de stânga autorul se situează pe poziţia unei ideologii opuse. Speranţa într-o minimă morală a discursului său critic ne-a fost înşelată.

Care sunt semnalmentele ideologului, în concepţia lui Andrei Pleşu ?

1). „Ideologul – indiferent de obedienţă – e cineva care are norocul să constate mereu că tot ceea ce se întîmplă în jurul său îl confirmă. Totul încape fără rest în mica lui maşinuţă speculativă”. „Pentru ideolog, nu există însă decît o singură motivaţie posibilă: cea care îi confirmă presupoziţiile şi care poate fi înghesuită în frugalul său bagaj terminologic” ,

ne lămureşte domnul Andrei Pleşu.

Mai mult, domnia sa mimează şi buna-credinţă: „Sigur că o răzmeriţă de asemenea proporţii nu poate fi evacuată rapid cu două-trei epitete infamante: golani, infractori, nihilişti”. 

Dar modul în care prezintă tulburările de la Londra constituie o exemplificare a abordării ideologice pe care a prezentat-o în lămurirea de mai sus:
- „tîlhării crase, anarhie de cartier”;
- „Faptele „insurgenţilor“ sînt iraţionale? Da (…)”;
- „Insurgenţa s-a exprimat mai ales prin vandalizare şi furt? Da (…)
- „Protestatarii năpăstuiţi comunică prin telefoane mobile de ultimă oră, fură cu automobilele proprii şi fac declaraţii aiuritoare („am vrut să arătăm că facem ce vrem“)”.

2). „Ideologul e deştept. Înţelege repede. Înţelege tot. N-are dubii. Şi, mai ales, e „obiectiv“, adică se păstrează în afara subiectului de care se ocupă. Se uită la televizor, citeşte şi „traduce în viaţă“, aplică. Nu se pune „în situaţie“, ci participă la ea de departe şi de sus. O judecă.”

Cât de „obiectiv” este A.P. s-a văzut, sper, din exemplele de mai sus. Să vedem cât de „deştept” este şi cum abordează situaţia „de departe şi de sus”.

Există motivaţii simple, transparente, accesibile bunului-simţ, dar există şi motivaţii obscure, complicate, greu de dibuit fără un atent exerciţiu hermeneutic.” (…) „Din punctul meu de vedere, e mai mult decît semnificativ faptul că cele petrecute în Anglia nu par să fi provocat nimănui o reflecţie cumpănită despre natura umană şi despre problema răului. Simţul acut al „actualităţii“ a inhibat orice referinţă larg antropologică, orice urmă de teodicee... Răul social a scos din joc răul metafizic.”

Îmi dau seama ce şansă a fost irosită. Domnul Pleşu ar fi rezolvat mult mai uşor decât masivele forţe poliţieneşti problemele de la Londra. Să ni-l imaginăm cum, sorbind tacticos din pahar, i-ar fi adus pe drumul cel drept pe răsculaţi: „Măi copii, voi sunteţi nişte victime ale perfizilor ideologi de stânga. Ei v-au băgat în cap prostia cu „răul social”. Nu există aşa ceva. Toate nemulţumirile voastre sunt expresia unui „rău metafizic”, inerent „naturii umane”. Tot ceea ce trebuie să faceţi este doar să conştientizaţi acest adevăr profund şi să vă acceptaţi cu stoicism condiţia. Mergeţi liniştiţi la casele voastre. Dacă n-aveţi o casă reală, mergeţi într-una imaginar-metafizică”. Şi copiii ar fi plecat ruşinaţi capetele, ar fi spus „săru’-mâna” Filosofului Îngerilor şi ar fi părăsit străzile, după ce ar fi făcut curăţenie.

Lăsând gluma la o parte, constat că domnul A.-P. Iliescu are dreptate când conchide:

A raporta violenţe de stradă bine determinate, din cartierele unui oraş anume şi dintr-o perioadă bine definită, la Natura umană (perversă, domnule!), la problema Răului (omniprezent, fir-ar să fie!), la Teodicee şi la Răul metafizic (adânc, totdeauna adânc!) înseamnă însă nu a scăpa de ideologie - ci a vântura, în locul ideologiilor Stângii, cea mai ridicolă dintre ideologii: ideologia medievală a Răului demonic ascuns în păcătoasa noastră Fire”.

Cândva un om de ştiinţă (pare-mi-se că Galileo Galilei) i-a arătat unui reprezentant al Bisericii, cu ajutorul unei lunete (sau telescop), un fenomen cosmic. Omul Bisericii a spus că fenomenul nu-i real, căci nu este în concordanţă cu doctrina religioasă. Domnul Pleşu se plasează într-o poziţie la fel de ridicolă. El respinge o evidenţă, răul social, acceptând o fantasmă, răul metafizic. El este, potrivit spuselor sale, un ideolog care vede situaţia „de departe şi de sus”.

Adrian-Paul Iliescu said...

@Valerius

Bine zis.
Incercarea de a impinge omul nemultumit si nefericit in casa imaginar-metafizica sau religioasa este, de altfel, caracteristica in general neoconservatorismului si Dreptei radicale.
Adrian-Paul Iliescu 

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Comentarii la articolul „Şi bogaţii trebuie să plângă”, de Liviu Voinea

Există economişti, nu puţini, care suferă de un narcisism intelectual: ei sunt îndrăgostiţi de propriul lor discurs de specialitate, discurs care este rostit ca o incantaţie a unei înţelepciuni ezoterice. Ofer ca exemple discursurile lui Mugur Isărescu şi Adrian Vasilescu. Economiştii de acest fel, timp de 20 de ani, au fetişizat piaţa, bursa, proprietatea privată, inegalitatea de avere. S-au străduit să creeze mentalitatea că legile pieţei, dezechilibrele macroeconomice, crizele economice sunt un fel de legi ale naturii, că ştiinţa economică însăşi este un fel de ştiinţă a naturii, în consecinţă orice tentativă de revoltă socială este iraţională. Schimbarea denumirii din „economie politică” în „economie” a fost un alt tertip prin care s-a vrut să se sugereze că ştiinţa economică a fost eliberată de ideologie, în general, de cea comunistă în special şi că a devenit o ştiinţă riguroasă, obiectivă, precum matematica. În realitate, după cum argumenta Robert L. Heilbroner undeva, economia nu se poate elibera de ideologie, căci domeniul ei de cercetare este o arenă a intereselor.

 Există profitori ai zelului acestor economişti şi ai acestui sistem economic. Dacă în primii ani ai restauraţiei capitalismului abia de îngăimau, cu timiditate, cum au pornit ei „cinstit în afaceri cu o sută de lei”, acum se lăbărţează arogant pe televizoare, precum Ţiriac şi Patriciu, susţinând că ei „dau de mâncare la mii de oameni”, precum Isus Hristos prin cunoscuta minune. În realitate miile de oameni angajaţi le umflă conturile cu profit, prin munca lor.

Tentativele altor economişti, precum Anghel Rugină, Constantin Cojocaru, Ilie Şerbănescu, de a exprima şi altfel de judecăţi economice sunt contrate cu ură.

Mărturisesc, până nu demult l-am suspectat pe domnul Liviu Voinea de a fi un economist din prima categorie prezentată de mine. Mă bucur să constat că m-am înşelat. Prin intervenţiile televizate, prin acest articol descopăr un om tânăr, cu o gândire flexibilă, aşa cum e viaţa însăşi, capabil de a exprima idei îndrăzneţe. Căci într-o societate dominată de fanaticii susţinători ai capitalismului de junglă trebuie să ai realmente curaj să exprimi în public astfel de idei:
 „Din păcate, bogaţii au reprezentanţi în toate guvernele şi în toate parlamentele; în timp ce săracii au dreptul să se uite la aceştia la televizor, asta evident dacă pot plăti factura la curent.”
 „Marx avea dreptate în ceea ce priveşte lupta dintre clase: n-a inventat-o el, şi nu s-a oprit o dată cu căderea regimurilor comuniste. A reintrat doar în subteran.”
 „Bogaţii trebuie să plătească mai mult, atât din motive de morală (au câştigat mai mult pe vremea creşterii economice, acum să suporte mai mult din criză), cât şi din motive pragmatice (spre deosebire de săraci, ei chiar îşi permit să plătească mai mult).”

  
Impozitarea progresiva, singura, nu numai ca nu va rezolva problemele, dar se va si compromite foarte rapid prin lipsa de efecte benefice masive pt marele public.
Motivul e foarte simplu, si e sesizat de multi libertarieni, in virtutea obsesiei lor anti-etatiste: nu ajunge ca statul sa adune bani multi, mai trebuie si ca el sa-i aloce corect, impartial. Ceea ce nu se intimpla decit foarte rar.
Cum statul e captiv – in miinile grupurilor de interese, iar puternice si coezive sunt aproape exclusiv grupurile (mici numeric) ale celor bogati, asa cum a semnalat Mancur Olson – banul public e sifonat, mai direct sau mai indirect, grosolan sau abil, tot de grupurile care controleaza resurse masive.
Nici o campanie pt impozitare progresiva sau pt impozitarea celor avuti, care nu cuprinde si o campanie impotriva deturnarii banului public de grupurile influente, nu este deci legitima. Si nici o politica de impozitare de acest fel, neinsotzita de o politica adecvata de supraveghere a cheltuirii banului public, nu este aceptabila.
Nu are sens sa pledam pt o amplificare a bugetului care sta la dispozitia grupurilor de prada.

Valerius :

Domnule profesor, consider că reproşul exprimat de dv. este nedrept.

1). Textul sub care facem comentarii este un articol, nu o normă juridică ce ar putea avea consecinţele grave pe care le anticipaţi. Deci trebuie judecat ca atare. În dimensiunile rezonabile ale unui articol, Liviu Voinea atât a dorit să propună pentru dezbatere. Articolul este „incomplet” ? Dv. aveţi curajul să scrieţi un articol „complet” ? Mă tem că este imposibil. Oricând cineva ar putea susţine că „îi lipseşte ceva important”. Dacă veţi citi alte articole ale domnului Liviu Voinea veţi constata că are habar de ceea ce numiţi „sifonarea banului public”.

2). „Impozitarea progresiva, singura, nu numai ca nu va rezolva problemele, dar se va si compromite foarte rapid prin lipsa de efecte benefice masive pt marele public.” Unde susţine autorul articolului că „Impozitarea progresivă, singură, va rezolva problemele” ? Combateţi ceea ce autorul nu a afirmat.

3). „Nu are sens sa pledam pt o amplificare a bugetului care sta la dispozitia grupurilor de prada.” Autorul nu a pledat pentru o amplificare a bugetului spre a fi pus la dispoziţia grupurilor de pradă. Şi articolul său a avut un rost, cel puţin rostul că v-a prilejuit completarea: o politică de impozitare progresivă trebuie însoţită de o politică adecvată de supraveghere a cheltuirii banului public.

Comentarii la articolul „Întâlnirea cu Preşedintele unei Românii dispărute undeva intre FMI şi Gold Corporation”, de Florin Flueraş


Articol foarte bun, inclusiv ca manifestare de curaj.

Îmi exprim, şi eu, tristeţea generată de conştientizarea condiţiei noastre de “mămăligă care nu explodează”.

Cică poporul român a făcut “revoluţia” din decembrie 1989 ?! Pe dracu ! Nişte marionete incapabile de a gândi, de a înţelege scopurile păpuşarilor ! Tovarăşe Iliescu, de ce nu conduceţi alde matale o revoluţie autentică ? N-aveţi impuls de la păpuşari ? Sau sunteţi de acord cu tragerea României pe roată ? Scrieţi poveşti despre Marea Păcăleală din decembrie, pe care o prezentaţi ca “Revoluţia Română” ? Aţi început cu “Stimaţi tovarăşi” şi aţi terminat cu “Trăiască capitalismul” !

Gorbaciovişti trădători.

Prefer ne-prietenii făţişi ai poporului, precum acest Băsescu Traian, care ne taie şi ne pune sare pe răni, care ne cere să renunţăm la suveranitate, care ne anunţă că va falimenta şi puţinele companii de stat care mai există, care se luptă pentru înstrăinarea resurselor naturale ce ne-au mai rămas. Măcar se manifestă sincer, ca ne-prieten al norodului.