miercuri, 26 ianuarie 2011

Despre Nicolae Ceaușescu

 născut: 26 ianuarie 1918, Scornicești
ucis: 25 decembrie 1989, Târgoviște

 Opinia unui străin:

Poporul Statelor Unite este onorat că are ca oaspete al nostru un mare conducător, al unei mari țări. Este de mare folos pentru mine, ca Președinte, să am prilejul de a mă consulta cu un conducător național și internațional de talia oaspetelui nostru de astăzi. Influența sa pe arena internațională ca lider al României este excepțională”.

Jimmy Carter
(din filmul  Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu)

Opinia unui român: 

Nicolae Ceauşescu a acumulat o bogată cultură politică orală. A frecventat în anii de guvernare (mai ales în prima etapă) personaje publice de vârf ale lumii: şefi de state, de partide, sociologi şi politologi, ziarişti şi scriitori etc. În dialoguri cu aceştia a beneficiat de o uriaşă cantitate de informaţie intelectuală. În plus, i s-au insinuat maniere originale de abordare a ideilor şi ecuaţiilor sociale. Se vedea cum toate aceste câștiguri dospeau, puneau în mişcare motorul cerebral. Devenise aproape de nerecunoscut. Îl observasem atent şi înainte, prin plenarele UTC, unde dădea indicaţii organizaţiei de tineret. Fusese un om greoi în exprimare, cu idei ferme, dar expuse încâlcit. Eşafodajul argumentaţiei sale, pe fondul unei voinţe politice de neclintit, apărea insuficient de convingător şi mai ales de stimulativ. Acum se deschisese ideilor mari, înțelegea mesajele civilizaţiei, gândea curajos şi sistematic, se mişca înlăuntrul unei logici coerente".

Dumitru Popescu
(din  Jurnalul Național)


POST-SCRÍPTUM

28.01.2011

” D-le Valerius,

          Îmi scuzați insistența, vă pun din nou aceeași întrebare pe care v-am mai pus-o pe blogul meu: ce slăbiciuni ale lui Nicolae Ceaușescu v-au fost relevate de pelicula ”Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, altele față de cele pe care i le știați de mai-nainte?
          Nu pun această întrebare decât din curiozitate.”

Domnule Bogdan,
              
                Sunt convins că prăbușirea sistemului socialist-comunist, în plan mondial, face necesară reflecția critică asupra acelui sistem, asupra premiselor lui teoretice (marxiste etc.), în general, și asupra regimului ceaușist, în particular. Dar, sunt de asemenea convins că acum, în plină criză de sistem a capitalismului, nu asta ar trebui să fie prioritatea-priorităților noastre, ale celor care mai credem în comunism. De condamnarea comunismului se ocupă, cu asupra-de-măsură, dușmanii acestuia.

                Totuși nu pot să nu răspund întrebării dv.

                Dv. ați prezentat foarte bine, în blogul dv., unele trăsături negative ale lui Nicolae Ceaușescu, prin urmare n-are rost să insist și eu asupra lor.

                Iată câteva ”slăbiciuni” ale lui NC care pot fi constatate vizionând filmul ”Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”.

                1). NC era convins că el este omul providențial pentru națiunea română, că este omul care cunoaște perfect ce-i trebuie poporului român, fiind, deci, îndreptățit să ia decizii în numele acestui popor, el era convins că tot ce a făcut în cariera lui politică a fost exclusiv în binele poporului.

                Vedeți în film Timeline: 01:34:09

          ”Acum, când împlinesc 55 de ani și 40 de ani de activitate revoluționară, pot spune fără falșă modestie că mi-am făcut întotdeauna datoria ca un soldat credincios al partidului, că am slujit fără preget cauza socialismului, interesele vitale ale întregului nostru popor. (…) Sînt fiu credincios al poporului meu și-i știu durerea și vrerea. Dorința poporului este și a mea, să fie mai puternic, mai fericit, liber, stăpân pe al său destin, mai mândru, mai falnic în comunism”.

                2). Pofta lui maladivă de a da indicații, de a subordona realitatea față de ideile lui s-a concretizat și în crearea unui păienjeniș de consilii, comitete și comisii care au generat birocrație, formalism steril, paralizând creativitatea, spiritul de inițiativă, luarea deciziilor în economie.

                Vedeți în film Timeline: 01:13:23

          ”Avem în vedere ca în întreprinderile industriale, de transport și construcții, în întreprinderile agricole de stat și de mecanizare a agriculturii, precum și în institutele de proiectări și cercetării să se organizeze consilii și comisii pe domenii care vor funcționa pe lângă comitetele oamenilor muncii, sub îndrumarea, în același timp, a organizațiilor de partid din aceste unități. Astfel, se vor crea consilii de control muncitoresc, comisii pentru probleme de organizare a producției și a muncii, comisii pentru economii și buna gospodărire a unităților economice, comisii pentru mecanizarea și automatizarea producției, comisii pentru calitatea producției, iar la întreprinderile care au activități de comerț exterior, comisii pentru probleme de export-import. Și la întreprinderile care vor avea planuri de dezvoltare și de investiții, comisii pentru problemele dezvoltării și investițiilor. 

          Comitetele și consiliile oamenilor muncii, de comun acord cu organizațiile de partid, vor putea organiza, în măsura în care vor fi necesare, și alte comisii.”

                3). Filmul ”Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” cuprinde și o secvență care ne prezintă un NC veștejit spiritual, debitând stereotipuri verbale (”limba de lemn”), construcții ilogice (”Cu efectivele de animale de care dispunem putem să realizăm realizând greutăți la tăiere un plus de carne peste ceea ce este prevăzut”), dezacorduri gramaticale grosolane. NC ne apare ca un om suferind de un autism sui generis, ca fiind captiv al unui mecanism creat de el însuși și care-l izolează de realitate. Asistența, inclusiv soția lui, constă în oameni cu fețele împietrite, al căror gând comun este, foarte probabil, acela de a scăpa cât mai repede de supliciul de a asculta flașneta vorbitoare care gesticulează în mod ridicol.

                Vedeți în film Timeline: 02:15:40

                Am început noul cincinal cu rezultate pe ansamblu pozitive, deși trebuie să spunem deșchis că, dacă lucram mai bine, dacă acționam într-un spirit de mai mare răspundere, organizam și asiguram controlul și buna desfacere a întregii activități, puteam să avem rezultate mai bune în dezvoltarea noastră economică-socială.

                Este, deci, necesar ca anul acesta să facem totul ca prevederile planului să fie în întregime realizate, iar acolo unde dispunem de tot ce este necesar și avem asigurată desfacerea producției, mă refer îndeosebi la esport, să facem totul pentru depășirea producției.

                Este necesar să facem totul ca programele care le avem pentru agricultură în acest an, programul de autoaprovizionare, să fie în întregime realizate. Cu efectivele de animale de care dispunem putem să realizăm realizând greutăți la tăiere un plus de carne peste ceea ce este prevăzut.

                Trebuie să facem totul pentru dezvoltarea științei. Avem mulți inovatori, mulți muncitori de înaltă specialitate, mulți țărani în stare să rezolve multe probleme ale practicii și tehnologiilor industriale și agricole. Practic, întregul popor trebuie să participe activ, în mod democratic, la conducerea tuturor sectoarelor de activitate.

                Este necesar, tovarăși, să dăm o atenție mai mare muncii de educare politico-ideologică, de ridicare continuă a conștiinței revoluționare, muncitorești, socialiste a maselor, a poporului. Problemele complexe care le ridică dezvoltarea socialistă în țară, dezvoltarea mondială, ridică multe întrebări și probleme. Pentru a le înțelege, oamenii trebuie să aibă o cultură politică, o cultură generală înaintată, să înțeleagă bine evenimentele, să știe care este direcția dezvoltării sociale și să înțeleagă că zig-zagurile care au loc în dezvoltarea aceasta impetuoasă este inevitabile în lupta aceasta puternică între forțele socialismului și forțele capitalismului și imperialismului, este inevitabil și anumite reculuri și înaintări, și înfrângeri chiar. Dar că toate acestea nu fac decât să impună măsuri mai bune pentru mersul înainte și că viitorul aparține socialismului, comunismului, lumii fără exploatatori, fără imperialiști și capitaliști.”

duminică, 23 ianuarie 2011

Frica


                Acum câteva ore eram în vizită la un cumnat. Mi-a citit niște poezii ale lui. Unele dintre ele sunt critice față de cei care exercită Puterea azi. L-am rugat să-mi dea vreo câteva să le public în internet. ”Fugi de-aici, mi-a spus, am copii care ar putea suferi din cauza asta. Unul lucrează în…, celălalt lucrează la… Nenorociții ăștia s-ar răzbuna pe copii !”.

                Există opinia că regimul postdecembrist oferă, în comparație cu celălalt, ”libertate”, în sensul de a putea lătra la Lună, de a huidui, de a înjura pe cine vrei, de a critica.

                Constat însă că restaurația aceasta a capitalismului prin crimă, minciună (manipulare), inechitate, după ce ne-a expropriat de rodul muncii de veacuri a câtorva generații și de resursele naturale, după ce ne-a pus în jugul cămătarilor internaționali, după ce ne-a amanetat viitorul copiilor și al nepoților, ne inoculează și doze masive de frică. Deja la scurt timp după contrarevoluția din 1989 un lider ”istoric” își dădea cu părerea că ar trebui să moară câteva milioane de comuniști în România ca lucrurile să meargă cum aprecia el că ar fi bine. Simțim tot mai intens cum Caracatița Mondială ne cuprinde, ca popor și ca indivizi, în tentaculele ei. Cozile de topor din politica românească contribuie eficient în acest sens. În gangurile internetului mișună tot felul de indivizi îndrăciți care declară cinic pofta lor de sânge. De exemplu unul scrie pe blogul domnului Bogdan: ”Io m-am bucurat mult, in ’89 cand soldatii la Targoviste si-au stins tigarile pe retina cretinului si-a cotoroantei- problema e ca nu au fost matrasiti suficient de multi comunisti, si nici o decomunizare reala nu s-a facut.” Nu puțini dintre indivizii ăștia se declară creștini și condamnă crimele săvârșite în timpul regimului ”comunist” ! Oare ei nu au auzit de mesajul lui Hristos ”Cine ridică sabia de sabie va pieri” ? Oare n-au atâta minte încât să priceapă că prin pofta lor de răzbunare, de sânge, justifică și crimele din timpul vechiului regim ?

                Încerc să fiu un comunist ”cu față umană”.  Dar ideea că aceste forțe îndrăcite ar putea face rău vreunei ființe dragi mie, neimplicată în dezbaterile mele, mă tulbură și ajung să justific teza luptei de clasă, a înlăturării răului prin forță.

                Probabil că suntem o specie sinucigașă.

duminică, 16 ianuarie 2011

Comentarii la articolul ”Adrian Sobaru”, al lui Mihai Gheorghiu


în
1). ” Încercarea de sinucidere a domnului Adrian Sobaru nu a emoţionat puternica naţiune română (…)”

N-aș generaliza, dar nici nu spun că enunțul dv. nu este adevărat cu referire la majoritatea trăitorilor în capitalismul fundamentat pe principiul ”homo homini lupus”. Poate transmiterea în direct a unui act canibalic ar mai putea emoționa ”omul nou”. Căci afectivitatea lui este tăbăcită prin emisiunile suprasaturate de violență, de senzații tari și, bineînțeles, de traiul de zi cu zi în jungla numită ”democrație”. Omul nou își poate savura prânzul chiar și asistând la o necropsie.

2). ”Despre Sfîntul Sinod tac, pentru că şi sinodul tace cu privire la poporul român”.

Tace, căci și acolo Întâi-Stătătorul este, ca și Guvernatorul Băncii (așa-zis) Naționale a României, om cu plecăciune față de Mai-Marii Lumii care-și experimentează proiectele sadice pe turmele numite popoare.

3). ”Încercarea de sinucidere care a avut loc în Parlamentul României este un gest de protest politic cert, fără urmă de îndoială. Este tocmai încărcătura care i-a făcut pe reprezentanţii puterii să tacă, apoi să-l acuze pe „făptuitor“ de intenţii necurate, de boală psihică şi de trădarea propriei familii”.

Inițial am avut îndoială față de motivația politică a gestului lui Adrian Sobaru.
 
Dar, după ce am văzut emisiunea lui Mihai Gâdea, în care l-a avut ca invitat pe Adrian Sobaru, am ajuns la aceeași concluzie, anume că încercarea de sinucidere a lui AS este ”un gest de protest politic cert”.  Adrian Sobaru mi-a făcut o impresie bună prin inteligență, prin problemele pe care și le pune, prin abilitatea de a evita manipularea răspunsurilor sale de către Mihai Gâdea.

4). ”Sinuciderea ca protest politic este o formă extremă de acţiune politică a unui om care îşi vede sfîrşite orice alte posibilităţi de acţiune. Acesta este convins că nimic din ordinea sau dezordinea societăţii nu-l mai poate adeveri ca cetăţean în faţa unei puteri abnorme şi abuzive”.

Astfel de forme de protest, sinuciderea, greva foamei, sunt dovezi că există oameni care trăiesc dureros sentimentul încălcării demnității umane de către un sistem social inechitabil și opresor. 

Dar ele pun în evidență, totodată, după cum remarcați și dv., absența solidarității sociale a celor umiliți. Oare care ar fi fost reacția mulțimii, a ”presei democratice”, a ”Occidentului paznic al drepturilor omului” dacă un om s-ar fi aruncat, în semn de protest, de la balconul Marii Adunări Naționale, în timpul cuvântării lui Nicolae Ceaușescu ? De ce ”mămăliga” nu mai ”explodează” ? Ne lipsesc impulsurile mobilizatoare ale ”Europei Libere”, ”Vocii Americii” ? Sau s-a produs o schimbare esențială în conștiința oamenilor ? Nu cumva am devenit, deja, ”oameni noi” ?

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Mihai Eminescu (născut la 15 ianuarie 1850)


Există o condiție excepțională care-l ridică pe Eminescu deasupra poeților de circulație mărginită. A cunoscut poporul și provinciile românești, a devenit familiar cu speculațiile filozofice cele mai înalte, a iubit fără a fi fericit, a dus o existență nesigură și trudnică, a trăit într-un veac ingrat ce nu răspundea idealului său, a plâns și a blestemat, apoi s-a îmbolnăvit și a murit foarte tânăr. Tot ce a avut de spus  a spus până la 33 de ani. Viața lui se confundă cu opera. Eminescu n-are altă biografie. Un Eminescu depășind vârsta pe care a trăit-o ar fi ca un poem prolix. Oricine-l va citi, pe orice punct al globului, va înţelege că Eminescu a exemplificat o dramă a omului, că el a scris în versuri o zguduitoare biografie. Alţii au o operă eminentă şi o biografie monotonă şi fără semnificaţie. Rar se întâmplă ca un poet să fie sigilat de destin, să ilustreze prin el însuşi bucuriile şi durerile existenţei, şi de aceea multă vreme Mihai Eminescu va rămâne în poezia noastră nepereche”.

               George Călinescu

Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

              George Călinescu

duminică, 9 ianuarie 2011

Comentarii la articolul ”Despre descinderea filosofilor în agora”, al prof. univ. Valentin Mureșan

în

Filozoful - în 'turnul de fildeș' sau în 'agora' ? (I)

                Avertisment:

                Am prostul obicei de a trata cu seriozitate lucrurile serioase. Așa se face că scriu comentarii ample și plicticoase. Din pricina asta am avut experiențe neplăcute: unul îmi reproșa că scriu ”cearșafuri”;  altul, autorul articolului ”Adrian Păunescu sub semnul întrebării (I și II)”, din ”Observator cultural”, a început prin a-și exprima interesul pentru comentariile mele (”@Valerius: astept cu interes continuarea comentariului dvs.”), după care s-a dat de trei ori peste cap, s-a transformat în ”Masuratorul” și mi-a pus talpă (”Domnule Valerius, opriti-va!”).
                Rugămintea mea este: cei care nu suportă comentarii lungi și plictisitoare să nu-și piardă timpul cu lectura comentariilor mele.

                Scurt istoric al dialogului Ciprian Mihali (CM) – Valentin Mureşan (VM) :

- CM a publicat articolul ”Filosofii români în spaţiul public”;
- VM, ca reacție la articolul menționat, a publicat articolul ”Despre descinderea filosofilor în agora”;
- comentarii, comentarii… ;
- discuțiile depășesc spațiul ”CriticAtac”; spre a vă convinge, folosiți linkurile:

                În continuare (II şi III):

- voi exprima opinii referitoare la idei din articolele celor doi universitari;
- voi lărgi perspectiva, asumându-mi riscul unor concluzii.

Filozoful - în 'turnul de fildeș' sau în 'agora' ? (II)

                Despre ideile universitarilor CM și VM referitoare la prezența filozofului (filozofiei) în ”spațiul public (agora)”

                O primă observație: atât CM, cât și VM folosesc în articolele lor termeni vagi sau/şi încărcați cu sensuri figurate (”filosof”, ”spațiu public”, ”agora”, ”turn de fildeș”), sporind dificultatea comunicării.

                Erau necesare clarificări, din partea ambilor autori:
- Ce se înțelege prin ”filosof” ? Doar ”zvonacul”, creatorul de idei filosofice (oare cum putem evita circularitatea în definiție ?!) sau și ”răspândacul”, profesorul de filozofie ? Doar posesorul unei diplome de absolvent al facultății de filozofie sau și necalificatul Eminescu ?
- ”Prezența în spațiul public a filozofului” înseamnă și o carte în librărie ori în biblioteca publică, și un articol într-o revistă (chiar și ”on line”), și o intervenție televizată ?
- Se consideră ”prezență în spațiul public” și când filozofului alege tema sau numai când răspunde la întrebări venite din public ?

                Comentariu la articolul ” ”Filosofii români în spaţiul public”, al lui CM

                CM abordează chestiunea prezenței filozofului român în ”spațiul public” atât ”de facto”, cât și ”de jure”.

                Abordarea ”de facto” a chestiunii prezenței filozofilor români în ”spațiul public”

                Profesorul CM este nemulțumit de insuficiența prezenței filozofilor români în ”spațiul public”:
- ”Vreau deci să mă refer la lipsa aproape completă a filosofilor români (adică a profesorilor de filosofie) ca intelectuali angajaţi în spaţiul public.” (…)
- ”autorii şi propagatorii ei [ai filozofiei - V] sunt de nevăzut şi de ne(re)cunoscut dincolo de spaţiul rarefiat al catedrelor universitare.” (…)

                Dacă vorbim de ”filosofi ca intelectuali”, atunci numărul prezențelor este mai mare; ar trebui să contorizăm, de exemplu, și prezențele lui Iosif Sava, și pe cele ale lui Octavian Paler.

                Din precizarea pe care o face autorul privind sensul cuvântului ”angajați” reiese că are în vedere prezența în spațiul public a filozofilor ca filozofi.
                Domnia sa ne întreabă:
- ”Cunoaşteţi, de pildă, numele vreunui filosof universitar care să ţină o rubrică periodică într-o revistă culturală sau într-un jurnal?” 
                Nu, dar un exemplu bun mi se pare că este emisiunea ”Altfel”, realizată de Liiceanu și Pleșu la Realitatea TV.
- ”Cunoaşteţi numele vreunui filosof român care să fi făcut dovadă de curaj intelectual în asumarea publică a unei poziţii relative la o chestiune de actualitate?”
                Reamintesc de Radu Florian și îl adaug pe Vladimir Tismăneanu, cu articolele lui de critică a comunismului.

                Exemple de ”prezențe ale filozofilor în spațiul public” sunt, în opinia mea:
- și cartea ”Filosofie fără haine de gală”, a lui Adrian Miroiu, în care autorul oferă exemple convingătoare de cum se poate filozofa pe teme din actualitate,
- și conferința lui CM ”Cum să ne scoatem monumentele din cap?”

                Abordarea ”de jure” a chestiunii prezenței filozofilor români în ”spațiul public”

                În concepția lui CM, prezența filozofului în spațiul public este legitimă, aș zice că autorul chiar sugerează o responsabilitate a filozofului în acest sens:

                În primul rând, filozofii sunt responsabili de imaginea filozofiei în societate: ”dacă filosofia o duce azi rău în ansamblul culturii (într-o societate ce abdică sistematic şi tot mai profund de la orice ambiţie culturală), ea o duce rău şi pentru că autorii şi propagatorii ei sunt de nevăzut şi de ne(re)cunoscut dincolo de spaţiul rarefiat al catedrelor universitare”.  Dimpotrivă, ”onoarea actuală” a filozofiei poate fi salvată prin ”dialogul cu actualitatea”, prin ”alimentarea din prezent, din cotidian, din trecutul recent”, prin recursul la mari filozofi, precum Platon, Hegel, întru dezvăluirea ”înțelesurilor evenimentelor de astăzi”.

                În al doilea rând, filozofii au o responsabilitate mai largă, față de societate. ” Treaba filosofilor români în societate este azi una prioritar pedagogică şi metodologică”. Ei trebuie să se dovedească ”folositori, în educaţia socială” : 
-  prin găsirea acelui ”echilibru fragil între eternitatea înţelepciunii din istoria filosofiei şi discernerea de semnificaţii durabile în efemerul şi în inflaţia a aceea ce se întîmplă în jurul nostru şi cu noi înşine”;
- prin ”angajamentul în favoarea unor genuri de gîndire care să îngăduie o mai bună înţelegere a actualităţii”, prin ”practica unui discernămînt cu privire la ce este relevant, la ce este problematic, la ce este decisiv pentru fiecare şi pentru toţi împreună din ceea ce se întîmplă zi de zi”;
- prin retrezirea în adolescenți a ”curiozității faţă de lume, faţă de ceilalţi şi faţă de ei înşişi.”

                În încheierea comentariului la articolul domnului CM evidențiez două aspecte (1 şi 2):
1) ”prezența filosofilor români în spațiul public” implică:
a) pe de o parte, conectarea filozofilor, ca cercetători, la problematica din spațiul public (”filosofia are nevoie de dialogul cu actualitatea, trebuie să se alimenteze din prezent, din cotidian, din trecutul recent”);
b) pe de altă parte, îndeplinirea rolului lor în sfera ”educației sociale”, realizarea menirii lor ”pedagogice și metodologice”.

2) ”prezența filosofilor români în spațiul public” nu compromite și nu exclude ipostaza filozofului ”în spaţiul rarefiat al catedrelor universitare”, ci e condiționată în mod necesar de acea ipostază.

                Comentariu la articolul ”Despre descinderea filosofilor în agora”, al lui VM

                Profesorul VM se situează  polemic față de poziția profesorului CM.

                În acest scop, articolul domniei sale lucrează cu opoziții, mai mult sau mai puțin elaborate teoretic:
- ”filosofi profesioniști” – ” pseudo-filosofi de televizor”;
- ”turn de fildeș” – ”agora”;
- ”cercetare filosofică” – ”popularizare filosofică în reviste de cultură”.

                Într-un mod abuziv, domnul VM insinuează că pledoaria domnului CM pentru prezența filosofului universitar cu o rubrică periodică într-o revistă culturală sau într-un jurnal înseamnă pledoarie pentru ”popularizare”, pentru ”notorietate” facilă, în detrimentul ”menirii” autentice a ”filosofilor profesioniști”:  ”De fapt, a face cercetare filosofică (precum oriunde în lume)  e altceva decât a face popularizare filosofică în reviste de cultură. Aş zice să sunt două meserii diferite, ce presupun talente diferite, talente pe care nu le posedă oricine. (…) Iar filosofii profesionişti să fie lăsaţi în turnul lor de fildeş universitar pentru că asta le e menirea.”

                Întrebăm: ”filosoful profesionist în turnul de fildeș universitar” este cumva un autist care repetă la nesfârșit ”Sunt filosof profesionist !”, sau este și un profesor care popularizează ideile în amfiteatru ? De ce publicarea unui text filozofic în ”revistele filosofice de specialitate” este onorantă, iar publicarea într-o ”revistă de cultură” este compromițătoare ? Cumva filozofia este în afara sferei culturii ?

                Alt abuz pe care-l face dl. VM este folosirea termenului ”popularizare” cu un sens peiorativ. Domnia sa gândește că ”publicul larg” este format din indivizi precum Simona Senzual și Traian Băsescu (pentru care enunțurile ”școala românească scoate tâmpiți” și ”școala românească produce filozofi” sunt interșanjabile), în consecință a ”populariza” filozofia înseamnă a coborî discursul filozofic până la un nivel la care s-ar degrada. Dar popularizarea nu înseamnă, inevitabil, a te adresa unui public tâmpit și a te compromite ca filozof.  Prolegomene  a fost o inițiativă de popularizare a Criticii rațiunii pure, dar prin asta Kant nu s-a compromis. B. Russell a participat la o dezbatere pe tema ”Existența lui Dumnezeu”, împreună cu părintele F. C. Copleston, dezbatere difuzată de B. B. C. (vd. volumul De ce nu sunt creștin), fără a se compromite ca filozof și fără a vâna notorietate facilă. Dl. prof. VM publică articole filozofice în Facebook, pe care le comentează cu cititorii săi, fără a fi un ”pseudo-filosof de Facebook”.

                ”Şi apoi, de ce ar fi filosofii mai buni la comentarea actualităţii decât inginerii, economiştii, filologii, ziariştii etc.?”, întreabă dl. VM.

                Aceasta este o pseudo-problemă. Filozofii nu trebuie să-și propună să fie ”mai buni la comentarea actualităţii decât inginerii, economiştii, filologii, ziariştii etc.”, căci ei nu aleargă pe același culoar [Erată: căci ei nu sunt competitori în aceeași cursă] . Filozofii trebuie să-și propună ”să comenteze altfel actualitatea”, anume s-o comenteze filozofic. De exemplu, aceeași întrebare, generată de actualitate, ”De ce s-a aruncat Adrian Sobaru de la balconul Parlamentului ?” va determina comentarii diferite. Ziaristul va relata cât mai obiectiv faptele, psihiatrul va prognostica niscai boli psihice, filozoful va reflecta asupra raportului individului cu sistemul social-politic, ori asupra semnificației morale a tentativei de sinucidere.

                În încheierea comentariului la articolul domnului VM evidențiez următoarele aspecte (1 și 2):

1) Domnul VM încearcă să combată ideile domnului CM despre ”prezența filosofilor români în spațiul public”, dar nu reușește:
a). ideea ”prezenței filosofilor români în spațiul public” prin rolul lor în sfera ”educației sociale” rămâne neatinsă, căci săgețile criticii sunt îndreptate către o țintă falsă, ”popularizarea”, înțeleasă ca un fel de prostituare a filozofilor;
b). ”În ce fel pot fi, totuşi, prezenţi filosofii în spaţiul public?”, se întreabă dl. VM. Răspunsul domniei sale este: ”Evident, şi ca popularizatori ai filosofiei, ca realizatori sau colaboratori la reviste culturale cu pregnant conţinut filosofic. Dar mai ales prin cultivarea şi instituţionalizarea diferitelor forme de „filosofie aplicată”.”
                În acest răspuns există ori o manifestare a ilogicității crase, ori o solidarizare cu modul în care dl. CM înțelege ”prezența filosofilor români în spațiul public” sub forma conectării lor la problematica din spațiul public.

2). Dl. VM înțelege enunțurile ”Filozoful  autentic se manifestă în turnul de fildeș” și ”Filozoful autentic se manifestă în agora” ca fiind într-o disjuncție exclusivă.



Filozoful - în 'turnul de fildeș' sau în 'agora' ? (III)

                Concluzii (fatalmente-intermediare)

                Chestiunea ”filozof de turn de fildeș (de spații rarefiate) sau filozof de agora (de spațiu public) ?” este prezentă de multă vreme în istoria filozofiei.

                În funcție de opțiunile pe care le-au avut filozofii, s-au conturat două orientări (a şi b):

a) Unii gânditori au înțeles filozofia ca pe o preocupare pentru probleme mult îndepărtate de problemele vieții concrete: 
- Aristotel: ”oamenii au început să fie preocupați de acest fel de 'speculație mai înaltă' numai după ce au avut la îndemână cele trebuitoare pentru satisfacerea nevoilor vieții”.
- Hegel: „filosofia poate fi numită drept un fel de lux, tocmai deoarece cuvântul 'lux'   indică plăceri şi  ocupaţii care nu aparţin necesităţii externe ca atare”,  dar corespund unei ”necesităţi interne a spiritului”.
- Karl Jaspers: „Filosofarea este o trezire din starea de dependenţă faţă de nevoile vieţii”.
 
b). Alți gânditorii susțin că filozofia trebuie să fie conectată la viața omului, cu problemele ei [primare, fundamentale]
- Începutul l-a făcut Socrate, despre care Cicero scria că ”a coborât filozofia din cer pe pământ”, făcând-o să se preocupe de om, de problemele morale.
- În concepția lui Epictet filozofia nu înseamnă a enunța principii filozofice, ci a trăi conform acestor principii.
- Spinoza și-a denumit opera filozofică  fundamentală Etica, sugerând că filozofia trebuie să fie un îndreptar pentru comportamentul omului. 
- Marx şi-a exprimat nemulţumirea faţă de filozofia contemplativă: „Filozofii n-au făcut decât să interpreteze lumea; important este însă de a o schimba”.

                Chiar dacă filozofii din cele două orientări au gândit variantele de filozofare  respective ca fiind alternative, ca fiind în disjuncție exclusivă, istoria filozofiei a dovedit că disjuncția este neexclusivă, în sensul că a reținut ca ”filozofi profesioniști” atât dintre cei ”izolați în turnul de fildeș”, cât și dintre cei ”conectaţi la agora”.

                Oricum, chestiunea respectivă, fiind o problemă de meta-filozofie, deci ea însăşi filozofică, este o problemă „deschisă”, ca oricare altă problemă filozofică.

                Pentru filozofie nu există tabuuri și nu există teme care înnobilează şi teme care întinează. Se poate filozofa despre orice, chiar şi despre chibrit, chiar şi despre „nimic” (”de ce există mai degrabă ceva decât nimic ?”). Aşa au apărut „Filosofia vestimentaţiei”, „Râsul”, „Metafizica sexului”, „Pântecele filozofilor”.

                Dar nu oricine poate filozofa despre orice. [Erată: Dar nu oricine poate filozofa pe o anumită temă] Pentru a filozofa pe o anumită temă sunt necesare aptitudini speciale, cultură, motivaţie optimă, pentru a putea ridica tema în planul filozofării autentice. Un neavenit poate compromite „cea mai filozofică temă”; un „ales” poate realiza o capodoperă pornind chiar şi de la o temă culeasă din „agora”, din „spaţiul public”.

duminică, 2 ianuarie 2011

Comentarii la articolul ”Filosofii români în spaţiul public”, al prof. univ. Ciprian Mihali

 în
  

Domnule profesor Ciprian Mihali,

                Articolul dv. se justifică atât prin aserțiunile lui, cât și prin problematizări (prin provocări). Aș putea să argumentez pe larg această evaluare a mea (pentru a dovedi că nu e doar un compliment ipocrit).
                Nu știu dacă toți cei care ne exprimăm aici opinii despre/ în legătură cu articolul dv. merităm calificativul de ”filosofi”, dar am convingerea că și acest spațiu este un ”spațiu public”. Observ însă că, în ciuda câtorva excepții, cele mai multe comentarii de aici sunt niște solilocvii paralele.

                1). Dv. scrieți: ”Vreau deci să mă refer la lipsa aproape completă a filosofilor români (adică a profesorilor de filosofie) ca intelectuali angajaţi în spaţiul public.

                Am dificultăți în înțelegerea acestui enunț:

- termenul ”intelectual angajat în spațiul public” nu-mi e clar. De exemplu, un profesor care predă filozofia la liceu este ”intelectual angajat în spațiul public” ? Dar un intelectual care se angajează într-o discuție despre teoria relativității în timp ce stă la coadă pentru ziare, ori pentru hârtie igienică ?
- tema articolului este ”Filosofii români în spaţiul public”, nu ”Intelectualii români angajați în spațiul public”. Prin urmare, din perspectiva temei articolului, expresia ”Filosofii români (adică profesorii de filosofie) ca intelectuali angajaţi în spaţiul public” este nepotrivită. Cutare poate fi filosof (prin formația culturală, prin licență), dar, în situația în care discută în public despre rezultatul unui scrutin sau despre felurile triunghiurilor, el poate fi ”intelectual angajat în spațiul public”, nu însă ”filosof angajat în spațiul public”. Expresia potrivită ar fi fost ”Filosofii români angajați în spațiul public (ca filosofi)”.

                Totuși, impresia mea subiectivă este concordantă cu a dumneavoastră:  mi se pare că angajarea filozofilor, ca filozofi, în spațiul public post-decembrist este nesatisfăcătoare (cantitativ și calitativ):

- cei mai mulți dintre cei acreditați ca filozofi în vechiul regim au tăcut, având un complex de vinovăție din cauza ”colaboraționismului” cu acel regim;
- când unii au îndrăznit totuși (precum profesorul Radu Florian în discursul său televizat în timpul evenimentelor din decembrie 1989) să-și exprime o anume consecvență a concepțiilor filozofice, reacția inchizitorilor noului regim a fost extrem de dură;
- există și o categorie de filozofi, ”colaboraționiști” ai noului regim, care au preferat să se angajeze în discursuri înveninate politic, pe teme controversat-filozofice (”dreptul de a huidui”, ”apel către lichele”), în orice caz tratate la un nivel sub-filozofic;
- alte ”angajări în spațiul public” ale filozofilor au avut o audiență foarte mică, ori au fost pur și simplu acoperite de vacarmul ”democratic” post-decembrist.

2). Întrebați: ” În cel fel pot fi prezenţi filosofii în spaţiul public?”

      Oferiți și un răspuns: ” Treaba filosofilor români în societate este azi una prioritar pedagogică şi metodologică.”

                Cu îngăduința dv., voi aminti și eu una dintre rosturile majore ale filozofiei și ale filozofilor: critica presupozițiilor, a prejudecăților, a ”idolilor”. 
                Fiecare regim social-politic vine cu elanul demolării vechilor ”idoli”, pentru a-și instala pe soclurile eliberate propriii ”idoli”. Dau câteva exemple de ”idoli” ai sistemului capitalist restaurat, împreună cu problematizările filozofice care, cred eu, ar fi trebuit exprimate:
- ”Capitalismul este sfârşitul istoriei“ (Fukuyama). Dar are istoria un sfârşit ?
- ”Proprietatea este ceva conform naturii umane“. Dar există, oare, o natură umană dată, imuabilă ?
- ”Nu există democraţie originală. Democraţia-i democraţie, democraţie-democrată; e de tip occidental“. Nu cumva democraţia este evolutivă, perfectibilă ?
- ”Executarea Ceaușeștilor a fost un act de dreptate”. Dar… ce înseamnă ”dreptatea” ?

                Oricare transformare esențială a unei societăți presupune o ”criză a valorilor”. În astfel de momente ale istoriei se impune regândirea fundamentelor domeniului respectiv, iar regândirea acestor fundamente este în sarcina filozofiei, ca epistemologie a acelui domeniu. De exemplu, judecarea cazului soldatului care, aflat sub jurământ de loialitate  față de vechiul sistem social politic, i-a împușcat pe cei care voiau răsturnarea acelui sistem trebuia să constituie o provocare pentru regândirea fundamentelor Instituției Dreptului, adică o provocare pentru filozofia dreptului.

                Mulțumesc pentru atenție. Dacă pot fi un interlocutor interesant, voi participa cu plăcere.

                Cei care-mi acordă credit pot găsi detalieri asupra unor astfel de teme și aici:

http://valeriuss.blogspot.com/2010/03/democratie-democratie-sau-democratie.html


3 ianuarie 2011 la 12:22

          În acest comentariu plec de la următoarele idei ale domnului profesor Mihali:

1). ”Cunoaşteţi numele vreunui filosof român care să fi făcut dovadă de curaj intelectual în asumarea publică a unei poziţii relative la o chestiune de actualitate?” (…)
2). ”Îi dau dreptate lucidului, sistemul universitar era format si inainte de 1989, asa cum e format si azi, din oameni de mare caracter si din lichele.”

          Cum n-am contemplat Ideile platonice de Curaj, de Lichea, de Om de mare caracter (n-am văzut nici măcar jocul Ielelor, precum Gelu Ruscanu), nu pot să vă ofer decât niște păreri personale, deci grav contaminate de subiectivitate. Așadar, fiți prudenți.
          Pentru a mă face înțeles, vă propun să-i includem în sfera termenului ”filozof” și pe profesorii de marxism și să acceptăm că oricare chestiune a fost în momentul în care s-a produs o ”chestiune de actualitate”.
          Aceste precizări fiind făcute, intenționez să dau un exemplu de ”om de mare caracter”, care a dat dovadă de ”curaj intelectual în asumarea publică a unei poziţii relative la o chestiune de actualitate”, și un exemplu de ”lichea”, care nu a manifestat ”curaj intelectual”, ci lașitate oportunistă.

          În momentele în care Televiziunea Română „Liberă” transmitea în direct ”revoluția”, profesorul Radu Florian a apărut în emisiune cu un discurs în care făcea o evaluare a marxismului, a greșelilor care s-au făcut în numele marxismului, a ceea ce considera domnia sa că rămâne valoros în marxism. Intervenția sa a declanșat valuri de mânie ale anticomuniștilor. Dar profesorul Radu Florian a continuat, și prin revistele pe care le-a condus, drumul incomod al apărării a ceea ce aprecia că rămâne valoros în marxism. Nu l-am cunoscut personal pe Radu Florian, ci doar prin scrierile sale. Dar am discutat cu oameni care l-au avut ca profesor. Cei mai mulți aveau amintiri neplăcute, pentru că ”i-a trântit la examenul de socialism științific”, sau pentru că ”le-a dat note mici”. Niciunul dintre aceștia nu avea cunoștințe temeinice de socialism științific, dar, după ”revoluție”, asta era deja ”de bine”.
          Prin prisma celor relatate, apreciez că Radu Florian a fost ”un om de mare caracter” și că intervenția sa de la televizor a fost o ”dovadă de curaj intelectual în asumarea publică a unei poziţii relative la o chestiune de actualitate”.

          Domnul Alexandru Valentin mi-a fost profesor. Mărturisesc, a fost o antipatie reciprocă de la prima vedere. Era momentul în care participam la primul examen de admitere la filozofie, la care am picat cu succes. Atunci mi-a spus, în autentică maieutică socratică, ”Fii mulțumit că nu chem securitatea, vii aici cu teze voluntariste ?” Se știe că în oricare manual de filozofie marxistă capitolul ”Marxismul – revoluție în filozofie” îi era rezervat profesorului Alexandru Valentin, era tema ”privatizată” de domnia sa. La câțiva ani după ”revoluția din decembrie” m-am dus la cursurile de pregătire pentru un grad didactic. Fraza de început a profesorului Alexandru Valentin a fost ”În opinia mea, nu există o filozofie marxistă” ! Mi s-a făcut greață, m-am agitat, iar profesorul Valentin a încercat să mă pună la colțul de rușine, ca pe un elev indisciplinat: ”Dar se pare că domnului de acolo nu-i convine !”. Atunci am răbufnit: ”Bine, domnule profesor, ani și ani am învățat din cursurile dv. că ‘Marxismul este revoluție în filozofie’, iar acum nu mai este filozofie de nici un fel ?!”. S-a înroșit de mânie, dar nemaiputând amenința cu securitatea, până la sfârșitul cursului a argumentat că el văzuse de mult că așa…, și pe dincolo… Dezgustat, nu m-am prezentat la examenul de grad didactic în acel an.
          Pe individul ăsta-l consider un exemplu de lichea, iar comportamentul lui un exemplu de lașitate oportunistă.

          Cineva ar putea spune, fără argumente și fără analize situaționale, contextuale, fără studiu de caz, că nu orice consecvență (precum a lui Radu Florian) este o virtute. Răspund: dar oportunismul este o virtute ? Sunt conștient, mari concepții filozofice au suferit transformări esențiale. Astfel, la Platon vorbim de ”dialoguri de tinerețe” și de ”dialoguri de bătrânețe” (nu doar ca diferențiere cronologică), la Kant vorbim de ”trezirea din somnul dogmatic” prin lectura lui Hume, la Heidegger vorbim de ”Kehre”, vorbim de Wittgenstein I distinct de Wittgenstein II. Dar aceste transformări majore s-au produs printr-o combustie a intelectului, printr-o dialectică interioară a concepției respective. Dar trecerea lui A.V. de la ”Marxismul – revoluție în filozofie” la ”Nu există o filozofie marxistă” nu-i decât oportunism de cea mai jegoasă specie. Nu știți ce înseamnă oportunism, nu v-ați întâlnit cu el ? Vă citez o cugetare genială: ”Oportunistul e mereu în frunte: în caz de victorie spune că a fost conducător; în caz de înfrângere spune că a fost ostatic”.

          Am fost nedumerit și întristat când am aflat că studenții (și nu numai ei) au contestat, în 1989, profesori de mare caracter, precum Alexandru Boboc, Gheorghe Cazan, oameni cu cărți pe masă, dar nu s-au atins de Alexandru Valentin, cel care, atât în manuale, cât și în presa comunistă (Scânteia, Era socialistă), bolborosea aceeași melodie, ”Marxismul – revoluție în filozofie”. Dar am înțeles de ce: oportunistul este precum jucăria numită Hopa-Mitică, indiferent de poziția în care-l pui, el revine tot în picioare.

          Constat că există, deja, prea multă patimă în comentariile de aici. Îmi pare rău că, eventual, prin comentariul meu pătimaș, torn gaz pe foc. Totuși sunt convins că în ceea ce am scris există, dincolo de patima subiectivă, și ceva obiectiv-relevant.
 

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Problemă: formatarea inițială a articolelor mele a fost grav afectată

Textele articolele mele nu mai au formatarea pe care le-o dădusem inițial.

Acum nu mai au decât cap și coadă. Arată oribil, îți paralizează orice dorință de a le citi.

Nu știu încă dacă nu a fost afectat și conținutul.

Cum se explică acest fapt ? Cum se poate preîntâmpina repetarea lui ?