vineri, 5 februarie 2010

Un nebun a aruncat o piatră în baltă...

Azi, întâmplător, am văzut o emisiune la MTV [Erată: NTV] (reluată ?). Jurnalista a avut doi interlocutori, un prof. univ. dr. (pare-mi-se că se numea Ciorbea) şi un lector univ. dr. numit Răzvan Pantelimon. Răzvan mi-a fost elev, pe când era în clasa a V-a (în vremea aceea predam istoria la gimnaziu). Era un elev foarte bun, se detaşa de colegi prin volumul lecturilor şi capacitatea de înţelegere. Mi-a făcut plăcere să constat că a confirmat posibilităţile intelectuale. S-a discutat şi despre problemele din PSD, dar domnul lector universitar doctor m-a impresionat prin maturitatea şi curajul judecăţilor sale în chestiunea scutului anti-rachetă. Dezaproba atitudinea aplaudacilor şi sublinia necesitatea negocierilor în interesul naţional. Sub aspectul oportunităţii scutului, al "beneficiului", opina că nu ar trebui să ne entuziasmăm. Este ca-n fotbal, spunea el, ne uităm în sus, după minge, şi altul ne-o poate trage la gioale. Suntem obsedaţi de apărarea contra unui prezumat atac cu rachete, iar teroriştii, constatând că am devenit susţinători obedienţi ai strategiei americane, vor detona explozibilul din sân pe străzile noastre. Oare ce am simţi faţă de cei care i-o sug cu sîrg Marelui Licurici, dacă ne-ar pieri un copil într-o astfel de situaţie ? Ferească Dumnezeu ! Mă îngrozeşte, de asemenea, şi gândul că prin ceea ce scriu aici aş putea da idei unor fanatici. Un nebun a aruncat o piatră în baltă... Am fi fost mai înţelepţi dacă l-am fi oprit pe nebun, prin voturile puse în urne, decât să plonjăm pentru a scoate piatra.

luni, 1 februarie 2010

Despre Ceauşescu, socialism, marxism

          Florian Liviu, titularul blogului 'Anticapitalism', a scris articolul "Nicolae Ceaușescu".
          Pe "marginea" acestui articol am făcut următoarele comentarii.   
          
          Florian Liviu scrie: „Modul demn și eroic în care s-a comportat în timpul martiriului”.
               
          Nu ştiu o situaţie care să pună mai bine în evidenţă caracterul unui om decât confruntarea cu iminenţa propriei lui morţi. Cred că mizeria istorică numită „procesul de la Târgovişte” a avut, în intenţia regizorilor, şi scopul de a-i pune pe Ceauşeşti în situaţia de a se manifesta ca viermi. Dar Ceauşeştii au dat o lecţie de demnitate, o lecţie cu valenţe educative. Dintre cei implicaţi în asasinarea lor, doar Gică Popa, judecătorul, a recuperat o doză de moralitate, prin sinucidere, dacă admitem că actul sinucigaş a fost determinat de scrupule. Ceilalţi îşi poartă cu ostentaţie printre noi duhoarea de asasini, încercând să ne mintă (şi autominţindu-se ?) că asasinatul a fost un act de justiţie.   

          teufelssohn scrie : „Ceausescu nu a inteles socialismul si nu l-a aplicat cum trebuie, asa cum a fost el creat de Karl Marx si Friedrich Engels, ci l-a combinat cu nationalismul primitiv si cu o politica externa eronata, bazata pe neamestecul in treburile interne”.

         Ce înseamnă „socialismul aplicat cum trebuie” ? Marx însuşi, simţind pericolul dogmatizării, catehizării concepţiei sale, a scris la un moment dat: „Je ne suis pas marxiste” (eu nu sunt marxist). Concepţia marxistă implică un proiect social, capabil să creeze largă aderenţă socială prin principiile lui fundamentale, dar nu este o reţetă detaliată. Numai un Dumnezeu ar putea stabili în toate detaliile viitorul social, dar şi acea situaţie nu ne-ar mulţumi, căci ne-am simţi ca nişte roboţi, lipsiţi de libertate, încătuşaţi într-un „destin”. Nu există reţete care să garanteze succesul, nici proiectul social marxist nu este o astfel de reţetă. Omenirea este condamnată să experimenteze. Nedreptatea socială apare atunci când unii decid să experimenteze fără a avea acceptul celorlalţi, când mase de oameni devin cobai, ca în ultimii 20 de ani de experimentare a restauraţiei capitaliste.

         teufelssohn scrie: „aplicarea unitara si uniforma a socialismului pretutindeni, asa cum a fost el creat de Marx si Engels si imbunatatit de Lenin, fara deosebiri natinale si regionale”.

        Aici este o contradicţie, între „aplicarea unitara si uniforma a socialismului pretutindeni, asa cum a fost el creat de Marx si Engels” şi acceptarea faptului că socialismul a fost „imbunatatit de Lenin”. Prin urmare, socialismul „creat de Marx si Engels” s-a dovedit a fi perfectibil. Atunci, în planul unei teorii consecvente, trebuie să admitem posibilitatea şi a altor iniţiative în sensul perfecţionării socialismului marxist. Constat că, spre deosebire de naţionalistul Ceauşescu, faţă de Lenin nu aveţi antipatie. Lenin a decretat „dreptul popoarelor la autodeterminare”. Dv., care înţelegeţi socialismul exclusiv ca internaţionalism („Pai trasatura fundamentala a sociaismului este tocmai _internationalismul”), ar trebui să-l antipatizaţi pe Lenin.   

          teufelssohn scrie: „Omul trebuie sa devina convins ca nu-i trebuie proprietate privata, ca ii este destul daca totul este in proprietatea statului, iar el, omul are totul doar in folosinta.”

         Cu tot respectul, vă semnalez că aici sunteţi în gravă eroare. Nicăieri în scrierile lui Marx, Engels, Lenin nu scrie că proprietatea privată, în general, trebuie desfiinţată, înlocuită cu proprietatea de stat, publică, nicăieri nu scrie că, de exemplu, periuţa dv. de dinţi trebuie să fie şi a mea. Să fim atenţi la folosirea termenilor. Ei cereau doar înlocuirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie cu proprietatea comună asupra acestor mijloace.

Dialog cu universitarul Cristian Paun

Dintr-o postare a domnului Constantin Gheorghe am aflat de blogul prof. Cristian Paun. Acolo am citit articolul „Impozitul progresiv si suprataxarea averilor - utopii socialiste ce atenteaza la libertate”. Lectura articolului mi-a prilejuit următoarele intervenţii (I) şi (II). (I) Articolului are meritul că abordează o temă importantă, întrucât este subsumată unei probleme fundamentale a oricărei societăţi care merită calificativul „omenească”, problema dreptăţii sociale. Dar argumentaţia este mai degrabă a unui om îngrozit de consecinţele acestor proiecte legislative asupra condiţiei sale materiale decât a unui teoretician de la ASE. 1). „Impozitul progresiv si suprataxarea averilor - utopii socialiste ce atenteaza la libertate”. Ori domnul profesor Paun (Păun ?) nu cunoaşte înţelesul termenului „utopie”, ori aplică o etichetă vrând să discrediteze iniţiativele respective. Iată definiţia „utopiei” în DEX: „1.Ideal, concepție politică sau socială generoasă, dar irealizabilă (din cauza condiţiilor obiective date). 2. Proiect imaginar, fantezist, irealizabil”. Rezultă că impozitul progresiv si suprataxarea averilor nu sunt utopii, de vreme ce ele există, cum observă domnul Constantin Gheorghe, ca realităţi în unele ţări, nici măcar socialiste. 2). Domnul Constantin Gheorghe a scris, în blogul său, un articol care merită să fie citit: „Utopii socialiste”. Domnia-sa opune, ironic, idiosincraziei domnului Paun faţă de aşa-numitele „utopii socialiste” „o utopie capitalistă absolută: desfiinţarea impozitului”. Dar săgeţile trec pe lângă ţintă, căci domnul Paun nu pledează pentru desfiinţarea impozitelor şi taxelor, ci împotriva supra-taxării averilor şi a impozitului progresiv. Cred că o critică eficientă a articolului amfitrionului nostru trebuie să atace fundamentul acestui articol, premisele sale. Aceste premise sunt următoarele: „Suprataxarea averilor mari sau impozitul progresiv pleaca de la o intelegere gresita a termenului de egalitate de sanse in societate. In fapt, se inlocuieste acest termen de egalitate de sanse (care inseamna ca fiecare dintre noi sa fim liberi sa ne valorificam talentele, aptitudinile, inteligenta cu care suntem dotati natural fara a ne confrunta cu nici o constrangere) cu o egalitate de rezultate (toti ar trebui sa castigam egal in societate adica cei care sunt mai creativi si mai inovativi, care isi asuma riscuri mai mari trebuie sa accepte in mod impus si agresiv sa cedeze din averea acumulata celor care nu au aceasta capacitate)". E bizar modul în care domnul Paun înţelege „egalitatea de şanse”; „sa fim liberi (…) fara a ne confrunta cu nici o constrangere”. Aşadar ne propune libertatea capriciu, ca bun plac, ca „a face ce vrei, ce ţi se năzare”. În realitate libertatea există sau piere împreună cu constrângerile. De pildă, libertăţile iniţiativelor agenţilor economici se anihilează reciproc în absenţa unor norme (care sunt constrângeri) ale comportamentului economic. Pledoaria autorului pentru o astfel de „egalitate de şanse” este, în subsidiar, o pledoarie pentru economia stihinică, pentru „libertatea vulpii în coteţul cu găini”, pentru societatea-junglă. Într-o astfel de societate un fizician de geniu, fascinat de cercetarea non-profitabilă a unor fenomene cosmice îndepărtate n-are nicio şansă în competiţia cu un Gigi Becali pentru resursele necesare unui trai decent. „Egalitatea de şanse” ar fi doar o expresie parfumată, ademenitoare, dar cu urmări sociale toxice. În critica substituirii „egalităţii de şanse” prin „egalitatea de rezultate” identificăm şi alte ciudăţenii. Domnul profesor scrie dezaprobator: „toti ar trebui sa castigam egal in societate adica cei care sunt mai creativi si mai inovativi, care isi asuma riscuri mai mari trebuie sa accepte in mod impus si agresiv sa cedeze din averea acumulata celor care nu au aceasta capacitate”. Dumnealui gândeşte sofistic: faptul că unii strâng avere este dovada creativităţii lor, faptul că alţii sunt săraci este dovada absenţei creativităţii. Creativitatea, domnule profesor, necesită o acreditare socială. Autorii unor „inginerii” de tipul FNI-ului sunt, în accepţia dv., creativi, dar nu şi dintr-o perspectivă morală. Eventualul dv. contraargument „averile “ilegal” dobandite, sa le dovedim prin justitie ca sunt ilegale si apoi sa le confiscam” ignoră realitatea că într-o societate plutocratică legile sunt făcute în interesul bogaţilor. Care sunt legile pentru a mă apăra pe mine şi pe urmaşii mei împotriva tsunami-ului numit „criză”, generat prin „creativitatea” unor speculatori din SUA ? Dv. consideraţi că averea unui Ţiriac, care afirmă arogant că „dă de mâncare la mii de muncitori”, este în exclusivitate produsul ideilor lui creatoare ? Ideile lui de afaceri ar fi proiecte sterpe fără munca salariaţilor lui. Prin urmare, munca acestor salariaţi contribuie la crearea averii unui Ţiriac, aceşti muncitori sunt, în felul lor, şi ei creativi, chiar dacă sunt săraci. De aceea este necesară o redistribuire mai echitabilă a rezultatelor la nivel de societate şi asta n-ar fi un rapt. (II) Domnule profesor Cristian Paun, Am ajuns în acest spaţiu virtual al dv. dinspre blogul domnului Constantin Gheorghe. Acolo am aflat că sunteţi profesor universitar , iar eu sunt interesat de dialogul cu oamenii competenţi, căci prea e încărcată sfera internetului de inepţii. M-a încurajat mesajul din secţiunea „Despre acest blog”, mai ales promisiunea unui „blog profesional” şi încurajarea cititorului de a corecta “acele idei care pot fi şi greşite”. Sunt dezamăgit, citind presupunerea dv. nedreaptă din fraza „Si va invit sa mai si cititi din cand in cand si altceva decat DEX-uri”. Atunci când eu însumi am fost ironic faţă de dv. m-am străduit să susţin cu argumente atitudinea mea. Fireşte, ştiinţa economică nu are rigoarea matematicii, judecăţile ei nu sunt universal-acceptate, precum cele ale matematicii. Heilbroner dezaproba tendinţa unor autori de a schimba titulatura „Economie politică”, cu motivarea că astfel se renunţă la caracterul ideologic al acestei ştiinţe, prin titulatura de „Economie”, şi argumenta că economia politică este, inevitabil, ideologică, pentru că în lumea economicului este inevitabilă lupta intereselor. Asta n-o împiedică, totuşi, să fie o ştiinţă, căci judecăţile ei nu se reduc la „aşa vrea muşchii mei”. În discursul dv. predomină exprimarea unor preferinţe de tipul „aşa vrea muşchii mei”: - „Da, cred ca in societatea in care traim (care se presupune ca se vrea capitalista si de piata), cel care are mai mult, ar trebui sa aiba pentru ca este mai creativ, mai inteligent, mai agresiv si mai determinat sa isi puna in aplicare ideile sale asumandu-si niste riscuri si consecinte”; - „DA… spun ca in momentul de fata (cel putin pe partea de impozit pe venitul global) Romania este mult mai liberala decat alte tari (SUA, Franta) si mi-as dori sa ramana asa”. - „Vreau sa traiesc intr-o tara in care asemenea idei sa fie considerate utopii”. - „DA domnule Valerius ma gandesc la venitul meu personal si mai putin la faptul ca sunt “teoretician din ASE” cum m-ati numit”. Cât timp rămâneţi la exprimarea unor preferinţe, eu nu pot decât să iau notă de ele şi să vi le respect, ca preferinţe. Nu pot să lupt împotriva preferinţelor dv. cu argumente raţionale (cum nu aş putea să demonstrez unei femei că trebuie să mă iubească), cel mult aş putea să le opun propriile mele preferinţe. Discursul dv. devine inacceptabil din momentul în care pretindeţi că preferinţele dv. au valoare de judecăţi capabile să determine norme juridice, care m-ar afecta şi pe mine. Din acest moment mă simt îndreptăţit să le demasc, folosind argumente. 1). „este clar ca orice atentat la “economia de piata” de tipul impozitelor pe motiv ca trebuie sa cream bunuri publice este ilegitim (adica irealizabil pentru ca ar incalca principiile pietei libere)”. Sunt multe ciudăţenii în fraza asta. Mă limitez la a semnala eroarea că dv. înţelegeţi „economia de piaţă” ca pe un fenomen natural, precum gravitaţia, şi nu ca un spaţiu al relaţiilor interumane, deci reglementabile prin negociere, contract social. Veţi fi vrând o „economie de piaţă” de tipul capitalismului sălbatic anglican, din epoca „împrejmuirilor”, cu referire la care Morus spunea că „oaia l-a mâncat pe om” ? Domnule, în nici o societate cu adevărat omenească nu există o economie stihinică, absolut nereglementată. Nici măcar în scrierile evangheliştilor la care vă referiţi cu pietate, Mises, Friedman, nu veţi găsi inepţia că „economia de piaţă” este lassez-faire absolut, oricare om raţional înţelege că într-o atare situaţie absolut nimeni, împreună cu libertatea şi proprietatea lui, n-ar mai fi în securitate. Dacă nu funcţionează contractul social, negocierea, concesia reciprocă, dreptatea socială, atunci apare schimbare prin forţă a situaţiei în care „Cei tari se îngrădiră, cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi”, poate chiar anarhia. N-aţi înţeles mesajul domnului Constantin Gheorghe: „Mai vorbim la următoarea revoluţie! Că dacă nimeni nu vrea să accepte că pacea socială are un preţ,mai devreme sau mai târziu săracii vor lua gâtul bogaţilor. Voi nu citiţi sau nu înţelegeţi istoria?”. 2). „Impozitul (de orice tip ar fi el) este incompatibil cu ideea de libertate a individului fiind o agresiune a unui tert (adica statul) care are pretentia ca poate crea bunuri publice de valoare”. Dv. vorbiţi de individul uman ca despre o monadă leibniziană. Dacă v-aţi autoexila pe planeta dv. de vacanţă şi aţi supravieţui acolo, mormăind întru eternitate „solus ipse existit”, aş începe să vă cred. Dar dv., deşi lucraţi într-o instituţie a statului (dacă nu sunt dezinformat), primind salariu din banii publici, cârcotiţi împotriva statului ca făcător de „bunuri publice de valoare”, peroraţi despre o fantasmagorică libertate a individului în afara statului. N-aţi înţeles că statul, fie el şi sclavagist, constituie un progres faţă de stadiul barbariei ? Trebuie să vă amintească asta un om care simte că acest stat este un instrument în mâna parveniţilor, cărora le „garantează proprietatea” prin Constituţie ? Şi totuşi eu prefer să trăiesc în acest stat, decât în barbarie. 3). „Iar STATUL niciodata nu o sa se gandeasca mai bine la solidaritatea sociala decat o fac eu ca individ. Asa ca ar fi bine sa ne lase sa decidem noi cum e mai bine sa ne cheltuim si sa ne alocam resursele”. Multe confuzii şi aici. Presupunând că prin „sa ne lase sa decidem noi” nu susţineţi inepţia că fiecare individ trebuie lăsat să „decidă” după „cum vrea muşchii lui”, rămâne posibilitatea că vă gândiţi la decizii acceptabile social, într-un cadru instituţional acreditat social. De exemplu, să discutăm problema „cheltuirii şi alocării resurselor”. Nu toate resursele de care ne folosim le avem prin naştere, nici măcar „creativitatea” de care tot vorbiţi, ne naştem cu nişte posibilităţi creatoare. Dv. aveţi o locuinţă şi alte bunuri care, în măsura în care vă acoperă anumite nevoi, sunt resurse. Veţi spune că sunt ale dv. şi că aveţi dreptul să decideţi să le folosiţi cum doriţi. Ce înseamnă că aveţi drept de proprietate asupra acestor bunuri ? Proprietatea este o relaţie socială, o convenţie între oameni, într-un cadru social-instituţionalizat. Ca să existe proprietate, trebuie să existe o convenţie între oameni de tipul „acest obiect este al lui X”, „celălalt obiect este al lui Y” şi instituţii care să garanteze respectarea acestor convenţii, cum este statul. Fără existenţa unui „terţ”, cum este statul, ca arbitru în societate, proprietatea, drepturile şi libertăţile dv. sunt în pericol. Dv. mi-aţi recomandat nişte lecturi, presupunând, în mod ilogic, că n-am citit „decât” DEX-ul. Întrucât constat că gândiţi indivizii umani într-un mod incorect, vă recomand, în mod justificat, să citiţi, măcar Politica lui Aristotel în care este argumentată ideea că omul este, prin natura lui, „zoon politikon”, adică „animal social”, iar statul este o instituţie „naturală” (adică inerentă esenţei sociale a omului). Omul poate fi om numai în societate, unde există şi un spaţiu public, şi interese comune, prin urmare trebuie să existe şi o instituţie care să colecteze „bani publici”, prin impozite şi taxe, pentru acoperirea unor nevoi publice. Domnule profesor, eu n-o să mă mai manifest pe aici, vă doresc sănătate şi vă las cu „preferinţele” dv. şi cu cititorii care primesc textele dv. ca pe nişte versete din Biblie. Vă rog să mă iertaţi dacă v-am supărat cumva. Cu stimă, Valeriu Stănescu.